O vreau și eu jumătate de zi, ca altădată!

EditorialStiri Dinamo

Scris de:

Precum un serial cu sfârșit trist, dar cu sezon următor incitant.

Cu toții căutăm exemple de succes, oameni capabili și relaxați. O poveste trăită, văzută și la alții, deslușită în propria-mi conștiință. O să schimb numele pentru că așa îmi dictează ea. Ea, conștiința.

Gigi, șofer de camion cu huse colorate și cabină împodobită mai ceva ca un pom de Crăciun. Suporter, fan, cu ulcică și reșou branduit cu echipa favorită. Nu pleca în nicio cursă fără ele.
Maricica, gospodină. Fată de casă, cu simțul bineului și respectului. Avea un defect. Mirosea a ciorbiță. Nu pentru că era certată cu apa și cu săpunul. Pentru că adora să gătească.

Disney i-a făcut pe amândoi să viseze frumos în copilărie, dar ca nouă tuturor, le-a dat țeapă. A schimbat întotdeauna după propria interpretare finalul basmelor din care, probabil, s-a inspirat. Prințesa exilată într-un castel pe care Gigi a salvat-o sau Prințul pe un cal alb, mai sus numitul, vine într-un suflet și o duce la al lui castel pe Maricica.
Cam așa a început povestea microbistului și microbului.

S-au luat . S-au iubit. S-au, ce-or mai fi făcut ei, că a apărut și Prâslea. Vedeți voi, castelul avea nevoie de noi camere. Dintr-un cal alb, s-a mărit numărul de cai și sub capota mașinii. Și uite așa, al meu Gigi da și pleacă iar peste hotare. Tur-retur, porturi, nopți dormite prin parcări, colț de pâine uitat de vreme și întărit de la frig în carlingă.

Nu conta nimic din toate astea, când povesteam despre un „veșnic” bătrânel ce a jucat vreo 20 de ani pe la Milan. Era mare fan. Nu conta nimic, deși rula cu vreo 90 de km pe M5, când Danciu înfigea un cap sănătos în poarta nefericitului Ballota. Țipa, urla. Și parcă era lângă mine. Trăia la intensitate maximă. Pentru că era nebun după 2 culori.

Toate astea au avut un efect mai mare asupra mea, decât orice rețea socială. Deși se spune că azi rețelele sociale au un efect asupra noastră mult mai puternic decât un film documentar sau manual despre puterea imaginii.

Era nebun să continue. Deși își dorea să aibă sentimentul de cămin pe care i-l ofereau Maricica și Prăslea. Voia totuși, încă ceva. Să demonstreze că el poate. Că el este.

A dat zilelor rând. A iubit virtual, a iubit din poze, a simțit românește. Ca orice neinstruit, neinvatat, neinițiat în ale cumpătării. Pentru că regina și-o pierduse la primul telefon amar, cu gust de pelin, când Maricica cea gospodină devenise cea fără de teamă în a-și striga nevoile.

Pentru că probabil acum, ar da orice să o aibă și el măcar jumătate de zi. Pe ea. Pe Rațiune. Cea la care a renunțat în urmă cu mulți ani, doar din dorința de a demonstra ceva, cuiva.

Să auzim de Doar Dinamo București!

loading...

Lasă un răspuns