Sunt anumite momente traite pe stadion, care iti raman intiparite in memorie si cand povestesti inevitabil incepi sa zambesti, poate sa curga si o lacrima gandindu-te la ce a fost. Un astfel de moment pentru mine a fost finala Cupei din 2012 contra Rapidului.
Dinamo traversa de atunci momente grele, un sezon la finalul caruia noi ne doream sa fim campioni, il terminam pe un modest loc 5. Atunci cand domini o buna parte din campionat si pe final clachezi lamentabil, deoarece transferurile din iarna au fost gestionate prost de catre un domn de la Miami, e si normal sa acumulezi o stare de frustrare. Inainte de acest meci cu Rapid, eram putin sceptic in privinta sanselor noastre. Jocul nostru in acel an o luase la vale, ei pe de alta parte aveau pe banca un tehnician sinonim cu performanta: Razvan Lucescu. Momentumul inainte de acel meci era de partea lor, noi am avut mari probleme in semifinala cu Gaz Metan. Insa am mers pe stadion cu speranta ca pot asista live la castigarea unui trofeu. Speranta mea se lega si de Dario Bonetti, un tehnician pe care il apreciam si inca il stimez pentru ce a reusit la Dinamo. Dar in ultimii ani dezamagirea era din ce in ce mai prezenta in vocabularul suporterului dinamovist. Ce ar mai fi insemnat inca una?
Imi amintesc ca dezamagirea fanilor s-a tradus in absenta suporterilor la meciurile importante din campionat, spre exemplu un duelul decisiv cu CFR de acasa, pierdut cu 1-0, am fost vreo 3000 in tot stadionul. Suparare mare si presa deja anunta ca fondul sonor va fi dominat clar de rapidisti. Cei care ati fost la stadion, stiti ca lucrurile au stat total diferit. Cainii adevarati au facut inca o data dovada atunci ca atunci cand strang randurile, devin un aliat important pentru jucatori si creaza o atmosfera greu de suportat pentru adversari. Din cei peste 40 000 de fani prezenti pe stadion, peste 60% au fost caini. Nu trebuie sa iau din meritele rapidistilor, intotdeauna duelurile cu ei sunt remarcabile, deoarece spre deosebire de rivalii de vreme buna din Ghencea, ei chiar stiu sa isi sustina echipa. Dar acel meci a fost lipsit de incidente, un semn de normalitate pentru doua galerii ce inteleg respectul. Atmosfera a fost de vis, intreaga Peluza parca a fost o voce, am lasat vreme de 90 de minute frustrarile in afara stadionului. Toate supararile adunate, acuzele de blat din urma cu ceva saptamani, erau uitate. Doar castigarea acelui trofeu atat de asteptat era important.
Doamne ce explozie de bucurie la golul lui Scarlatache. Bine, am aflat la final cine marcase, in nebunia de dupa gol, nici nu mai conta cine a marcat, desi recunosc ca am simtit si eu o palma data de acel baiat, atat de atacat de fanii dinamovisti de-a lungul timpului. A plecat asa cum poate merita. Insa nu acel moment a fost special pentru mine. Nici macar fluierul de final al arbitrului sau momentul in care jucatorii au ridicat trofeul. Nu, momentul cu adevarat special a fost la final de meci. Doar fanii dinamovisti ramasesera pe stadion si din boxe se aude..”Dinamo”. Era imnul nostru. Acel moment in care toti suporterii prezenti, fanii dinamovisti au savurat pana la final acel triumf, au inceput sa cante „Fie vreme buna, fie vreme rea”, a fost cu adevarat magic. Am simtit atunci ca suntem o familie, ca in sfarsit suntem uniti de o bucurie, nu de un necaz, puteam sa zambim unul altuia, sa ne simtim liberi de frustrari si dezamagiri. A fost o bucurie atat de asteptata si sunt convins, ca multi tanjesc inca dupa acel imn de la final de sezon, dupa bucuria ridicarii trofeului.
Cainilor, avem sansa in acest sezon sa ne bucuram de acest lucru avem posibilitatea sa fim uniti in bucuria castigarii unui trofeu, sa uitam de frustarile cauzate de nerealizari. In acest sens, nu putem sta deoparte, este si datoria noastra sa punem umarul. Cainilor, au ramas atat de putine batalii de dat, nu trebuie sa cedam acum, am trecut prin atatea, e momentul sa ridicam inca o data pumnul sus si sa strigam cat se poate de tare: DINAMO DINAMO DINAMO! Eu vineri voi fi prezent pe acelasi stadion, unde am castigat ultimele trofee. Trebuie sa fii si tu acolo!
