În fotbalul românesc există meciuri care seamănă cu războaie, există meciuri care seamănă cu înmormântări și există meciuri care seamănă cu ședințele de bloc. Ce am văzut noi însă aseară a fost ceva mult mai rar: o nuntă.
O nuntă adevărată, cu mire, socri, nași, invitați, lăutari și, evident, cu tradiționalul furt al miresei.
Mirele era Alex Pop. Un băiat cumsecade, aflat în situația ingrată de a constata că propria nuntă se desfășoară simultan cu un jaf organizat. Unul dintre acele jafuri balcanice în care nu știe nimeni exact cine a intrat pe geam, dar când se termină petrecerea constați că lipsește și televizorul, și frigiderul, și verigheta.
Înainte de nuntă am stat la o bere cu băieții din Totul pentru Dinamo. Oameni faini, cu umor sănătos și povești bune, veniți din toate colțurile țării și chiar ale Europei doar pentru a-și vedea echipa. Erau acolo kilometri de autostradă, ore de zbor cu avionul, nopți nedormite, concedii consumate și speranțe împachetate în eșarfe alb-roșii. Nimeni nu bănuia că urma să participe la cea mai scumpă nuntă fără dar din istoria recentă a clubului.
Ca la orice nuntă care se respectă, s-a furat mireasa.
Doar că, de data asta, nimeni nu știe exact cine a furat-o.
În schimb, știm foarte bine cine a plecat cu plicul.
Darul european. Zece milioane de euro.
Un plic atât de gras încât ar fi făcut și un notar să lăcrimeze de emoție.
Legenda spune că socrul mic, un cioban cu experiență în afaceri, politică, televiziune și alte… discipline olimpice ale spațiului carpato-danubiano-pontic, a trimis o mică trupă de comando după el. Nu era cea mai strălucită echipă de recuperatori din istoria furturilor de mirese. Păreau mai degrabă genul de oameni care se rătăcesc între bucătărie și ringul de dans. Dar aveau un avantaj esențial: voiau plicul mai mult decât îl voiau proprietarii lui.
Iar printre ei se afla și unul, Milogul, Darius Olaru pe numele lui de fată, personajul acela care intră la nuntă fără să fi contribuit la organizare și pleacă acasă cu jumătate din sarmale, două sticle de vin și telefonul unui văr neatent.
Între timp, la masa noastră, se desfășura o altă tradiție.
Unii invitați din partea mirelui au ales să întârzie deliberat la petrecere.
Nu din lene. Nu din nepăsare.
Ci pentru că socrii mari acționari se hotărâseră să reorganizeze decorul exact înainte de eveniment. O poveste cu sigle, simboluri și orgolii administrative care a reușit performanța remarcabilă de a transforma o sărbătoare într-o dispută despre culoarea feței de masă.
Așa că oamenii au rămas afară.
Iar exact atunci, Bunuțul a decis să ne ofere o lecție.
Golul a venit în minutul 10.
Fix când invitații se pregăteau să intre.
Uneori ai impresia că Dumnezeu are un simț al ironiei mai dezvoltat decât al tuturor pamfletarilor la un loc. A apăsat ușor pe umăr o întreagă comunitate și i-a șoptit: „Priviți bine. În viață, fiecare decizie are un preț. Inclusiv cele luate cu cele mai bune intenții.”
Restul serii a fost o combinație de lăutari obosiți, dansatori dezorientați și rude care încă mai sperau că plicul va fi găsit sub una dintre mese.
Nu a fost găsit.
Nici mireasa.
La final, mirele Alex Pop a rămas cu fotografia de grup și cu amintirea unei nunți pe care n-o va uita niciodată.
Iar noi, invitații, am rămas cu o lecție simplă.
Uneori nu pierzi pentru că te-a furat cineva.
Pierzi pentru că ai lăsat ușa deschisă.
Dar dacă există un lucru pe care l-au înțeles generații întregi de dinamoviști, este că nunțile se termină, mesele se strâng, lăutarii pleacă, iar dimineața vine oricum.
Chiar și după cea mai scumpă mireasă furată și după cel mai gras plic dispărut.
Poate că asta a fost, până la urmă, lecția serii.
Nu despre sigle.
Nu despre arbitri.
Nu despre socrul mic și nici despre gașca lui de recuperatori de plicuri.
Ci despre cât de subțire este linia dintre vis și ridicol în fotbalul românesc.
Pentru că aseară am ajuns să vedem ceva ce nici cei mai inventivi nuntași nu și-ar fi imaginat după al treilea rând de țuici: pe cel mai bun fundaș central din Superligă trimis în atac, ca ultimă soluție.
Era ca și cum, după ce ți s-a furat mireasa, l-ai trimite pe naș să cânte la vioară, pe bucătar să țină slujba religioasă și pe fotograful nunții să alerge după hoți prin porumb.
Undeva, în sufletul lui Kopic, trebuie să fi fost o combinație de disperare, speranță și rugăciune mută. Genul acela de moment în care nu mai cauți soluții bune. Cauți miracole.
Iar miracolele, din păcate, au avut altă adresă aseară.
Așa că am rămas cu sala goală, cu mesele răvășite și cu un mire care încă se întreabă unde i-a dispărut mireasa.
Și cu o altă întrebare care probabil ne va urmări toată vara:
Dacă într-o seară în care jucai pentru un plic european de zece milioane de euro ai ajuns să-l transformi pe Boateng din fundaș central în vârf de atac, oare a fost doar o improvizație disperată sau fotografia sinceră a problemelor pe care am refuzat să le vedem tot sezonul?
Răspunsul nu-l are nici mirele.
Nici socrii.
Nici invitații.
Dar ar fi bine să-l găsească cineva înainte de următoarea nuntă.
P.S. Pentru cei care au uitat să-și lase simțul umorului la garderobă, da, acesta este un pamflet. Am ales să îmbrac în glume și metafore o amărăciune pe care mulți dintre noi am simțit-o aseară. Fiindcă uneori e mai ușor să râzi de o nuntă la care s-au furat și mireasa, și darul, decât să vorbești direct despre un meci care a lăsat atâtea întrebări fără răspuns. Iar dintre toate, una continuă să mă urmărească: ce trebuie să fie în sufletul unui antrenor ca să ajungă să-l arunce pe Boateng în atac, într-o seară care putea schimba viitorul unui club?
Poate că răspunsul spune mai multe despre Dinamo decât o face tabela de marcaj…
