E săptămâna unicului derby. E săptămâna în care paginile de media ar fi trebuit să gâfâie de știri care mai de care de prima pagină despre un derby al orgoliilor, un derby al competențelor, un derby al jocului cu balonul rotund.
Nu mai e ce a fost odată. Am citit la un moment dat în cartea ” despre cele 100 de povești nemuritoare ale fotbalului românesc”, următorul paragraf:
„Trecem cumva „la zi”, chiar dacă acest „la zi” înseamnă un interval extrem de larg, de la titlul lui Nea Tinel și Dan Coe până la Budescu, Alibec sau Denis Man, vedetele din epoca instagram”
Nu e nicicum un gest de curtoazie menționând numele celor trecuți pe la rivalele noastre tradiționale. Este doar gândul autorului.
În tot universul asta pot povesti și eu despre anii impari în care Dinamo al nostru se abonase la campionatul național, pot vorbi despre ghetele de aur ale lui Dudu, chiar dacă nu le-am prins. Le-am citit și recitit, mi le-am imaginat și parcă le-am trăit.
Era moda pantalonilor evazați. Era perioada în care dacă puneai un jucător actual să îmbrace echipamentul de joc îți spunea că îl jenează chiloții, a se citi șorțul, la subraț, sau că tricoul nu este slim fit ci cambrat de la gât și pan’ la noadă.
Era moda fotbalului jucat de plăcere, fotbalului simțit ca religie, era perioada în care începusem să facem ochi în fotbalul mare.
Am uitat cum arată un fotbal mare
În tot acest timp, am uitat multe. Am uitat „anul câinelui”, am uitat înfrângerile dureroase, am trecut peste eșecuri, am adunat victoriile, am împărțit mentalitatea. Nu am uitat de UNICUL CĂPITAN, și NU AM UITAT că oricât de disperată ne-ar fi situația, avem orgoliul și datoria să nu întrăm pe teren cu capul plecat intr-un derby. Indiferent cu cine îl joci. Că sunt sau nu cei adevărați, până la urmă pe noi trebuie să ne intereseze DINAMO. Pentru că suntem reali. Pentru că suntem DINTOTDEAUNA aici.
Dinamo de azi înseamnă jocuri amicale pierdute, jocuri la rând în liga națională fără punct obținut sau mai rău, echipa fără orizont. Cu riscul de a mă repeta pentru că o conștientizați cu toții, trecem prin momente critice la nivel sportiv. Noi am văzut-o, noi am recunoscut-o. Nu NOI trebuie să o rezolvăm. Și nici timpul. Pentru că l-am pierdut și pe el. Oare cine să ne audă?
Un titlu, un fular
Jihadul declanșat în sezonul 2006-2007, expresia nu îmi aparține ci a fost preluată de la conducătorul de atunci, altminteri cel mai aprig din curtea lui Dinamo, a fost poate cea mai dura lecție pe care adversarii noștri de duminică o puteau primi, fix pe stadionul ce stă să cadă pe noi, actualmente din toate încheieturile. Deconectați și cu albumele de campioni deja făcute am trântit în nas ușa nasului însă l-am decorat cum se cuvine. Vorba prin târg, circulă și în alte direcții. Însă nu asta ne interesează de aici, pe noi, suporterii. Ci mândria de a fi câine. Mândria de a lupta pentru aceste culori așa cum probabil Nea Oni, Mister, Giani, Cătălin, Piticul ar fi făcut-o și la 3 dimineață dacă ii ridicai din țoale.
Am ajuns să invocăm orice moment. Nu pentru că ne place să trăim din amintiri. Ci pentru că nu vrem să le dăm uitării. Pentru că noi simțim. Pentru că noi suntem DINAMO!
Domnilor, de la „frunte” pan’ la noadă, luați aminte la ce spun cărțile, dacă la un moment dat veți vrea să fi făcut parte din ele.
Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!
