‘’Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis’’ se citea pe coregrafia afișată de Peluza Cătălin Hîldan acum aproape zece ani, în 2012.
Situația era catastrofală, Dinamo nu prindea loc de Cupă Europeană, terminând la 4 puncte în spatele Astrei Giurgiu, care ocupau pe atunci ultimul loc care permitea accesul în Europa. În același an, Dinamo câștigă Supercupa României, ultimul trofeu obținut de echipa noastră (excluzând defuncta Cupa Ligii). Sezonul se simțea drept o dezamăgire uriașă, mesajul afișat pe coregrafie fiind un imbold motivațional către jucători și conducere.
11 februarie 2022, aproape zece ani mai târziu, un final de sezon care să o găsească pe Dinamo în primele 6 clasate pare o fantezie, ceva greu de crezut până și pentru cei mai mari fani Marvel sau Star Wars. La începutul sezonului, numirea în funcție a lui Iuliu Mureșan servea drept un potențial anunț de stabilitate.
Dinamo, în viziunea mea și a multor altora, știind că urmează un sezon greu, se înconjoară de oameni experimentați (Mureșan, Zăvăleanu, mai târziu Mircea Rednic) pentru a aduce stabilitate unui club care a căzut, trist și eronat, în patima nerăbdării și a început, asemenea tuturor cluburilor plutoniere din Liga 1, să schimbe antrenori, jucători și management staff în mijlocul fiecărei perioade slabe de joc. Rezultatul? Un invariabil eșec. Atât de mult am schimbat, încât am setat noi recorduri pentru jucători folosiți, goluri primate și multe altele, extreme de rușinoase.
Este puțin ironic faptul că, până și în mijlocul tuturor schimbărilor de trupe, am greșit fantastic de tare: nu am înlocuit fix ce durea cel mai tare, și anume președintele, alegând să rămânem cu el, în timp ce schimbăm toți antrenorii, peste 50 de jucători și membri de staff tehnic. Fix cui trebuia să acordăm mai mult timp (Mircea Rednic) a ales Iuliu Mureșan să îi facă felul, iar neputința suporterilor a dus la păstrarea eronată a președintelui până în momentul în care Dinamo este cu un picior în groapă și cu celălalt îngropat în noroiul de lângă ea.
Mesajul de acum 10 ani era frumos, simbolic, reprezentativ. Am reușit, cumva, să ajungem în situația în care spunem: Nu, domnilor… Adevăratele înfrângeri sunt cele în care nu luptăm. Cele în care cădem în iluzia facerii de bine, a profesionalismului, și ajungem să fim compătimiți de comentatori (steliști sau nu) care ne citesc Prohodul în fiecare zi de meci. Adevăratele înfrângeri sunt reprezentate de faptul că, deși nici nu am intrat în Playout încă, trebuie să ne resemnăm subit, cu mâinile legate la spate, că vom retrograda, cel mai probabil, în B.
Un citat din serialul meu preferat spunea: ‘’Aș vrea să știu că trăiesc zilele cele bune atunci când se întâmplă, nu după’’. Acum 10 ani, comparativ cu prezentul, trăiam zilele bune. Nimeni nu își dădea seama, pentru că DINAMO este mare, uriașă și nu ne mulțumeam nici măcar cu Supercupa României.
Dinamo încă este mare. Din păcate, moartea clinică și senzația de neputință a fost creată strict de niște mercenari, niște slugi ale banului și ale fotbalului modern de duzină, fotbalul imaginii și al banilor din reclame și drepturi TV sau sponsorizări. Profitori, escroci, oameni declarați non-dinamoviști, politicieni, businessmen de duzină care văd din Dinamo și fotbal un ban în plus sau o pâine de mâncat.
Nu vom muri pentru că dinamoviștii sunt ai naibii de încăpățânați. Din orgoliul nostru, vom face în așa fel încât să nu murim. Neputința, însă, este ceea ce ne irită tare. Ni se fac promisiuni constant, din partea tuturor. Iuliu Mureșan, cum e posibil să cazi în cap așa tare în postul de președinte și să fie nevoie de o convocare a unui Consiliu că să fii dat afară din scaun?
Toți se uită în stânga și în dreapta, spunând că nu e vină lor, că nu înțeleg. Asumarea este cel mai mare atuu al suporterului dinamovist. Vouă, mercenarilor, vă lipsește exact asta. Tot ce am făcut, prin ploaie, furtună, noroi și jale, pornește de la asumare.
Noi de ani de zile ne asumăm că ținem cu Dinamo. Ne asumăm că mergem la stadion, știind deja că vom vedea o umilință. Voi? Niciodată. Veți ține, domnule Mureșan, și ceilalți care vi se aseamănă, de scaun cu dinții, dar nu pentru că sunteți dinamoviști și vă e greu să plecați, ci pentru că mai vreți bănuțul de aur în plus, că în Pilda Bogatului Nemilostiv. Singura problema? Avem mâinile legate la spate, că suporteri, dar la ochi nu ne-a legat nimeni.
Și vedem. Vedem tot. Restul e cancan. Mergem mai departe.
