„Crimă și pedeapsa?” , ar fi culmea să începem să o dăm de la Tribuna a 2-a în Dostoiewski.

„Roșu și Negru”?, am fi albi ca var-ul dacă am traduce în cuvinte pe șleau subiectul lui Stendhal, dinspre Peluza Cătălin Hîldan. E momentul oportun să tragem niște învățăminte fără prejudecăți, să punem pe rânduri alese și cuvinte obișnuite pentru oameni obișnuiți, concluziile unei săptămâni și jumătate agitată, intrigantă.

Totul a culminat cu meciul de pe cel mai mare stadion al țării, de peste 150 de milioane de euro, însă al cărei cub central funcționează în pătrățele distorsionate de pixeli și probabil de gândurile primarului general al Capitalei care se pregătește asiduu de economii pentru iarnă. E că și cum ar pune ceva murături la borcan fără sare, fără oțet. Doar cu apă chioară, precum privirea-i ageră din timpul discursurilor. Însă nu e loc cu și despre subiect aici.

Inițiatori, investitori, administratori, sportivi, suporteri

Cumva în subtitlul de mai sus am pus pe tapet familia Dinamo. Însă șțiți vorba aceea, „Rudele nu ți le alegi, ti le dă Dumnezeu”.
La mai bine de o săptămâna după ce am avut în stație „La Lizeanu”, Orient Express-ul, vorba colegului Sorin, întrebări încă mai sunt, încă mai avem frustrarea că am ratat o șansă enormă de a avea un investitor cu notorietate, un boost de imagine și de încredere atât de necesar nouă tuturor!

Sunt unul dintre cei ce am marșat pe întrebări incomode, pe răspunsuri cu subiect și predicat din partea celor abilitați. Nu le-am primit. Sau dacă le-am primit voalat, codificat, au fost trecute la capitolul diverse.
Acum e liniște. Din partea tuturor. Inițiatori, mediatori, administratori, DDB! Un film mut, care poate prinde bine. Oare îl percepe corect marea masă de dinamoviști?

Un film mut, cum nu a fost vineri seară începând cu ora 21:30 pe Național Arena.
Meciul cu cei iubitori de culori roș-albastre, a fost pe de-o parte o rețeta financiară reușită cât să ieși pe 0, cu tot cu amenzile primite și pe care în calitate de organizatori probabil vom fi nevoiți să le achităm.
Pe de altă parte a fost o ocazie să demonstrăm că dinamoviștii merită mai mult decât Clinceni, Chiajna, Tunari, Balotești.
Cu amărăciunea unuia care poate fi obiectiv atunci când scrie, vă spun că NU merităm. O asistență așteptată însă insuficientă pentru un brand și un nume ca DINAMO!
Marea întrebare care se pune este De ce?

Să fie clubul de vină pentru prețurile stabilite? Să fie DDB ul de vină că primul comunicat în ultima săptămână jumate de la căderea negocierilor cu ONE, a fost legat de oficializarea jocului pe NA? Să fie PCH ul de vină că nu a mai existat mobilizarea de altă dată? Să fie suporterii de vină că au devenit prea comozi și prea critici?

Gălăgie multă, fotbal peste medie, concluzii la cald?

Una peste alta, meciul începe într-o atmosfera superbă. Nu întru în discuții de suporteri împătimiți, fanatici, ultrași sau huligani. Vă spun doar atât: „Unul” la final plângea. Asta mă face să urlu în cuvinte și să caut o exprimare decentă. Pentru că îmi vine să cer explicații. Dar cine sunt eu să am astfel de pretenții?
Mai bine mă uit în oglindă și mă întreb: „Ăștia suntem noi?”
E bine să nu stăm prea mult pe gânduri. De obicei în situații de criză se cern învingătorii, apar opiniile petinente, ies la suprafață strategiile câștigătoare.

Revenind pe stadion, e necesar să cinstim corect și să apreciem prezența masivă a rivalilor pe stadion. Dincolo de prezență, de susținut echipa favorită nu mă pronunț. Însă pentru asta, felicitări lor.
Sportiv, cred cu tărie că la pauză Dinamo ar fi meritat să conducă lejer. Iar eu nu mă feresc de cuvinte și nu mă erijez în deținătorul adevărului. Un Dudea excelent în prima repriză, însă cu o greșeală capitală în a doua. A venit momentul să îmi dreg vocea după ce am țipat ca un descraierat la el pe stadionul din Clinceni la meciul cu Oțelul, o tactică și o abordare corectă din partea lui Burcă, un experimentat încălțat precum motanu’ și un capăt de linie pe numele sau: Bordusanu!

După pauză, potopul!

La pauză, Oprița a câștigat meciul. Pragmatic și mult mai în simțiri decât Burcă. Vă convine sau nu, un antrenor nu înseamnă doar să știe să pregătească tactic un meci, să pună un prim 11 în teren, să asculte un jucător, să îl consilieze, să îl acompanieze.

Un antrenor trebuie să caute să îmbunătățească jocul prestat, să simtă schimbările, să schimbe tactic o partitură.
Notele pe portativul de după pauză l-au depășit pe Ovidiu Burcă. Explicațiile de la final, personal nu mă încălzesc. Poate și peste 5 etape, la un nou eșec o să subliniem că „am știut la ce mă înham și băieții încă mai au de făcut progrese”.

Cu siguranță se vede un progres cel puțin la nivel fizic, la nivel de relații de joc. Iar teoria conform căreia Burcă nu poate să îl învețe pe Vasile să nu mai lobeze precum „Vasile”, nu stă în picioare.
COACH– acompaniază jucătorul să aibă rezultate. Burcă ar trebui să îl acompanieze pe Vasile la antrenamente să lobeze că un brazilian, nu precum un vasluian trezit de dimineață să își ia jocul dintr-un tui. Burca ar trebui ca la antrenamente să îl acompanieze pe Pop în momentul în care e cu spatele la poartă. Să îl învețe să tragă într-un hău de 7.2 m. Nu să închidă ochii și să ia la țintă portarul advers. Să îl învețe cum poate fi mai rapid în execuții, în luarea decizilor de moment.

Dar deja e prea mult despre Burcă și prea puțin despre fluierul de final.
Dezamăgiți și indignați că am plecat acasă ragusiti, unii dintre noi chiar și de la T2.
Rupți de realitate când poate prin comentarii la adresa anumitor jucători, la adresa antrenorului, afișăm pretențiile prea mari pentru o stare de fapt atât de mică.

Este doar un insert scris, într-o secvență a unui film mut. Mut de neputință, mut de perspective.
Închei totuși, că de fiecare dată, cu un gând pozitiv. Și nu-i al meu. E poate al celui mai bun din echipa noastră de vineri seară, în opinia mea.

„Job’s not finished!”

Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!