Undeva, in negura unui razboi mondial cu Ucraina sub ocupatie nazista, o echipa cu un nume demn de destinul unei pasari Phoenix, Dinamo (Kiev) invingea la fotbal o selectionata nazista. In spatele unui simplu meci de fotbal, deznodamantul a adus un puternic semn de intrebare asupra superioritatii arienilor nazisti si o oarecare doza de optimism in randul invingatorilor.
Peste ani, in 2015, un club cu acelasi nume, Dinamo, intrevede Speranta printr-un cenusiu al incercarilor si proiectelor nereusite din perioada anterioara. Parca urmandu-si succesul coregrafic recent, suflarea dinamovista trece la un alt nivel, acela de a reecraniza cu realitati autohtone celebrul “Drum spre victorie”.
Ironia sortii, reecranizarea actuala se face doar cu bugetul unui proprietar de hotel cu nume de fluviu (Rin), astfel incat, cu tot optimismul, asteptarile publicului erau limitate. Cu nea Mircea in plina ambitie de a aduce Dinamo in top, echipa incepe sa prinda contur, incet dar sigur. Lasam deoparte pretentiile de vedete in film, caci insolventa ne cere periodic tributul. Revine publicul aproape, baietii cresc si se formeaza un nucleu interesant, inevitabil apar si satisfactiile care ne duc cu gandul acolo, “unde-am mai fost si vom mai fi!” In absenta unui Ardiles sau Pele, “titulari” in ecranizarea originala, ne punem sperantele in creatia unei glezne fine reinventate (Palic) si a darzeniei lui Aljosa Vojnovic in rolul lui Stallone. Victorii scurte, joc pragmatic cu doar cateva sincope in tur…“paltonul” antrenorului devine un simplu obiect vestimentar, nu un coeficient de performanta.
Incurajati frenetic de caldura unui public aparut dintr-o emulatie a rasaritului de Speranta, echipa isi continua parcursul cu realism. Inevitabil, din energiile unor tribune avide de performanta, apar si Gladiatorii in scena! Nu, nu ne-am permis un Bobby Moore in filmul asta, dar ne uimeste forta si devotamentul unui Puljic de netrecut, eleganta lui Mevlja, asa cum si Gnohere ne lasa impresia unui Panzer furios.
Trecem cu bine prin cele 6 meciuri cu rivalii, indiferent cum i-a mai botezat Registrul Comertului si visam cu ochii deschisi la titlu, in atmosfera peluzelor superbe cu care am purtat echipa spre victorie! Atunci cand credeam ca happy-end nu e doar specific filmelor americane, Dumnezeu ni-l transfera definitiv pe unul dintre proaspetii eroi, Patrick Ekeng, cel mai probabil o mutare tactica pentru a juca in Rai cu doi mijlocasi la inchidere, alaturi de Unicul Capitan…completam un sezon intens cu incurajarile unui public superb in Finala Cupei pentru lacrimile unui copil poznas, Rotariu!
Am inceput acum un nou sezon. Nu ne permitem nicidecum sa fim nostalgici, avem inca o dovada ca istoria se cladeste cu maturitate in asteptari! Pare ca avem destinul de a fi uniti si implicati impreuna, chiar si atunci cand moartea devine o „etapa de Cupa Ligii”. In definitiv, inclusiv globulele din sange ne sunt alb-rosii, de ce n-am spera intr-o „viata pentru Dinamo”?
SEMNAT: Marius Chelu
