Viata poate fi comparata cu o calatorie cu autobuzul . La inceput stai in spate, si „autobuzul” este condus de parinti sau de societate. Apoi cresti, si usor usor incepi sa te apropii de locurile din fata. Vine un moment cand TU ajungi la volan, ii indrumi pe altii si decizi singur pe ce directie mergi.
Am primit foarte des intrebarile- Ce e de facut ? Ce facem cu Ando, cu Negoita, cu baietii, cum reactionam atunci cand lucrurile merg prost ?
Ma bucur ca inca ne pasa, grav ar fi sa nu ne punem aceste intrebari. Doar ca inainte de a ne intreba ce facem cu ei, haideti sa ne intrebam ce putem schimba noi.
Eu nu pot sa schimb lumea, nici tu prietene nu poti sa o faci, nu pot sa schimb atitudinea parintilor sau a copiilor mei (cei care au adolescenti inteleg mai bine), singurul lucru pe care il pot schimba este atitudinea mea, si singurul om pe care il pot schima sunt EU.
Ce facem cu Ando? -De ce suntem 450 de abonati?
Ce facem cu Negoita?- De ce suntem doar 1500 la meciuri?
Ce facem cu baietii? Tu ii incurajezi sau nu?
Ceri atitudine, lupta, sacrificiu, de acord, dar tu ce oferi?
Vrei mai mult? Dar tu oferi mai mult?
Sigur putem astepta in spatele autobuzului si putem tipa la sofer sa o ia pe traseul ales de noi. Dar viata ne demonstreaza ca lucrurile nu mai functioneaza de mult asa. Putem inca sa sa speram ca vine zana maseluta, iepurasul fermecat sau vrajitoarea cea rea, e dreptul vostru sa sperati ca povestile devin realitate.
Te intreb pe tine, caine-Tu oferi sau doar ceri?
Meritam mai mult decat cerem? -Personal nu cred. nu acum.
Atunci cand o sa oferim noi, abia atunci le putem cere lor.
Pana atunci.
Doar Dinamo Bucuresti !
