Pe o vreme surprinzător de rece și cu un vânt care părea să bată dinspre insolvență, am fost aseară în tribune.
Da, prezent! În carne, oase și cu „jaca” pe mine. Nu pentru puncte, ci pentru principii. Nu pentru spectacol, ci pentru o demonstrație de caracter. N-am fost singur, ci alături de doi nebuni frumoși care, ca și mine, refuză cu încăpățânare să creadă că fotbalul e doar pentru cei cu conturi offshore și soții în Dubai.
Am fost acolo pentru Dinamo. Pentru onoare. Pentru plăcerea aproape sadică de a vedea cum un club în reconstrucție — care încă își caută șurubelnița prin sertarul cu datorii — face harcea-parcea o echipă cu CV de LinkedIn și buget de start-up.
Ce am văzut, din tribunele cu spectatori puțini, dar pline de viață, a fost poate cea mai umilitoare lecție de fotbal oferită unei echipe cu pretenții de „cupe europene”, injectată cu bani de parcă ar face perfuzii cu valută. Rapid a venit pe Arena Națională cu buget de mall, dar cu fotbal de tarabă. Dinamo, în schimb, a venit cu ce (mai) are prin casă: mândrie, puțină foame și foarte mult suflet. Și le-a fost de ajuns.
Ai noștri au jucat cum știu ei mai bine: cu capul, cu inima și, mai ales, cu nervii noștri, ai suporterilor, tociți de ani de suferință. Homawoo și Boateng — un tandem de granit — i-au băgat pe rapidiști în depresie înainte de pauză. Homawoo a fost un zid mai greu de trecut decât o cerere de faliment acceptată de LPF, iar Boateng… nu ai cum să-l ignori. E acolo, prezent, ca un portar de bloc care veghează scara.
„El Niño” Cîrjan și Olsen au fost ca două motoare turate la maximum, jucând și pasând de parcă aveau sub tricouri certificate verzi, în timp ce adversarii lor păreau niște Tesla descărcate, parcate lângă visul lor european. Tactic, a fost o demonstrație impecabilă, orchestrată de un staff fără fițe, dar cu mult fler.
Despre adversari, ce să zicem? Rapid, echipă cu buget de Champions League și curaj de Liga a IV-a, a visat la pase între linii, dar Dinamo le-a tăiat curentul direct din contor. Cei mai periculoși oameni din tabăra lor au fost cei din staff-ul medical — măcar ei mai mișcau câte ceva. „Echipa investițiilor”, a rebrandingului și a storytelling-ului de birou a fost făcută KO de o echipă în reconstrucție.
Astăzi, când fotbalul pare tot mai mult o paradă de modă, cu reclame pe tricouri și jucători în leasing, Dinamo vine cu niște băieți care au înțeles că fisa nu cade mereu în favoarea ta, dar caracterul da. Și l-au pus pe masă. Aseară, băieții noștri au arătat că se poate și altfel. Că poți ține capul sus chiar dacă buzunarul e gol. Că poți pune genunchiul adversarului jos, chiar dacă ai ghetele șterse cu o cârpă, nu lustruite de impresari.
Și acum, într-o notă mai aproape de solemn decât de sarcasm (dar nu chiar solemnă, că n-am costum de gală), să spunem lucrurilor pe nume: pe 14 mai se împlinesc 77 de ani de la nașterea acestui club. 77 de ani în care s-a râs, s-a plâns și s-au aruncat televizoare pe fereastră. Poate că niciodată acest număr n-a fost mai simbolic. Ce am văzut aseară a fost un testament. Un mesaj către lume: „Noi n-am murit, doar ne-am odihnit puțin! Și dacă tot ne-ntoarcem, o facem cu dinții scrâșnind, cu sufletul în ghete și cu o ură sănătoasă față de tot ce înseamnă fotbal fals, corupt, plastifiat!” La mulți ani, Dinamo! 🤍❤️
Renașterea asta din ultimul an pare scrisă de un poet beat, care și-a găsit inspirația într-o conservă și o peluză. Dar renașterea e reală. O simți. O vezi. Și o auzi… pe 48TV.
Da, fraților, să salutăm cum se cuvine și apariția postului 48TV, care n-a așteptat să vină căldura ca să pornească motoarele. Au început transmisiile încă de ieri, înainte ca meciul să înceapă și, după cum s-a văzut, înainte ca Rapidul să realizeze că fotbalul se joacă și în apărarea adversă.
48TV e genul de inițiativă despre care nu știai că ai nevoie, dar fără de care, de acum încolo, te vei simți gol. Ca un meci fără galerie. Aici simți pulsul clubului nu din comunicate sterile, ci din vocea celor care trăiesc pentru echipa asta. Din transmisiuni făcute cu suflet, nu cu bugete.
În tribune, vibrația n-a venit din megafoane de plastic. A venit din vocile răgușite, care scandează mereu pentru Dinamo. Și da, un gând sincer și un salut din inimă pentru galeriile care au ținut steagul sus și în insolvență, și în agonie, și în bășcălie mediatică. Chapeau bas! PCH, DNL și SUD — fără voi, Dinamo era un ecou. Cu voi, Dinamo e o avalanșă.
Așadar, la 0-0, noi am câștigat. Pentru că am jucat cu onoare. Cu ranițele pline de datorii, dar cu sufletul golit de frică. Rapidul? Ei să-și numere acțiunile. Noi ne numărăm caracterele.
Cornel Dinu, cu înțelepciunea lui mușcătoare, o zicea clar:
„Fotbalul adevărat se joacă în minte. Și în suflet. În rest, doar se aleargă. La Dinamo, fotbalul nu se învață. Se moștenește.”
Aseară, sângele a vorbit. Și a spus adevărul: caracterul nu se cumpără. Nici cu milioane, nici cu conferințe de presă lucioase.
Iar eu vă spun, cu mâna pe inimă: aseară am văzut fotbal adevărat. Pe frig, pe viață și pe Dinamo. Printre ai mei. Într-o noapte în care fotbalul a fost, din nou, despre pasiune. Nu despre bani.
