Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am cu Dinamo este de la primul meu meci la care m-am uitat din tribuna. Aveam 9 ani si tot ce voiam era sa ajung pe stadion pentru ca tatal meu mergea tot timpul si pentru ca simteam ca imi curge prin vene sange dinamovist. Faptul ca ajunsesem in sfarsit pe Stefan cel Mare era cel mai mare vis al meu devenit realitate. Dimensiunea stadionului, multimea de oameni pareau coplesitoare, dar nimic nu s-a comparat cu emotia pe care am simtit-o cand am ajuns la locul meu si am vazut echipa intrand pe teren.
11 august 2005, Dinamo o infrunta pe Omonia Nicosia pe teren propriu pentru calificarea in primul tur al Cupei UEFA. Antrenorul nostru, Ioan Andone, a inceput meciul fara Claudiu Niculescu, un lucru care parea socant deoarece la vremea respectiva el era cel mai bun om al nostru. Tin minte ca la inceputul meciului l-am omagiat pe cel mai mare antrenor dinamovist din toate timpurile, Dumitru Nicolae Nicusor, care decedase in urma cu sase zile. Imi aduc aminte si simt fiecare moment cand oaspetii erau la poarta noastra si inima mi-o lua la goana in piept, dar la fel tin minte fiecare atac al nostru la care toti oamenii se ridicau in picioare iar eu trebuia sa ma urc pe scaun pentru a vedea.
Dupa ce am fost condusi cu 0-1 timp de 8 minute, Dinamo a restabilit egalitatea printr-un penalty batut de Vlad Munteanu la care stiu ca tineam pumnii stransi si speram sa vad mingea in poarta. Scorul final a fost 3-1, celelalte doua goluri fiind marcate de Ianis Zicu. Galeria, superba ca deobicei. Eram fascinata de puterea lor de a canta pana la finalul meciului, de iubirea care se vedea in ochiii fiecarui suporter pentru Dinamo. Stiam ca iubesc Dinamo, ca m-am nascut iubind Dinamo, dar in acel moment mi s-a confirmat faptul ca tata trebuia sa ma ia la toate meciurile de acum incolo.
