In viata mai si pierzi, nu? E un lucru bine-cunoscut. Cazi, ca mai apoi sa ai de unde sa te ridici. E ordinea fireasca a lucrurilor. Chiar si pentru cea mai optimista persoana, o infrangere este, chiar si catusi de putin, demoralizatoare.
E adevarat, meciul din aceasta seara a fost un dezastru. Dinamo a aratat rau si a meritat pe deplin sa piarda. Hai sa va spun insa de ce nu ma doare, nu ma enerveaza si nu ma afecteaza deloc acest rezultat. Simplu: pentru ca putea, pur si simplu, sa nu existe. Ma uit in spate la evenimentele reente si realizez ca, in anumite circumstante, pe langa care am pasit ca pe marginea alunecoasa a prapastiei, Dinamo putea sa fie pura istorie in acest moment. Si nimic nu m-ar durea mai tare decat disparitia sa.
Prefer sa pierdem, daca asta inseamna ca Dinamo ramane in viata. Putem sa pierdem, daca asta ne tine departe de faliment. Putem chiar sa jucam in Liga a IV a, daca asta imi asigura bucuria de a fi pe stadion. Pentru ca fara Dinamo, nu ar mai exista nici infrangeri, dar nici bucurii, nu ar mai fi suferinta si dezamagire, dar nici nimic de iubit. Si mai mult, pentru ce as mai lupta? Ce alt scop as putea gasi in viata asta ca sa suplineasca lipsa ei? Nimic. Pentru ca nimic nu poate fi mai presus decat iubirea pentru alb si rosu.
Caci daca Dinamo n-ar mai fi, am mai respira, dar nu am mai trai!
