Condamnați a respira și a gândi doar pentru Dinamo, suntem supuși pe vecie speranței ce pare atât de departe precum părea în secolul XIV capătul pământului plat. Destul de departe judecând ultimii ani ce au avut parcă un tipar sinucigaș.
Conform tradiției Dinamo își creștea suporterii în vremurile demult apuse aleternând în mod normal ciclcul vieții fotbalistice cu momente decente în exprimare dar și cu trăiri spre absolute, cu performanțe greu de închipuit în zioa de azi și atinse doar în jocurile de PC. Fiind nascut în anii ”90 încerc doar să imi imaginez o proiecție virtuală a vremurilor de glorie, nu știu ce înseamnă performață europeana, nu știu ce înseamnă să domini un campionat ani la rând, și sincer nu știu nici măcar cum să mă mai bucur, ce știu în mod cert este doar abisul mocirlei istorice în care ne zbatem fără de folos. Pentru noi cei tineri Dinamo este echipa noastra iubita și atât, învățați cu mediocritate, echipa noastra nu oferă siguranță echipa noastră nu reprezintă o fortă, echipa noastră ne-a arătat doar umbre sporadice a vechii tradiții.
Vinovați??? Putem găsi, îi știm i-am acceptat ne-am lăsat coduși de găști de contrabandiști ce nu urmăreau decât puterea monetară, am trăit experimente tragice pentru istoria noastră fiind seduși continuu de speranțe și vise mărire doar pentru a fi loiali și tăcuți. Atunci ne-am condamnat cu toții la moarte. Fiind un popor latin, avem și noi caracteristicile necesare pentru a fi în tipar, știm să vorbim să criticăm pe la colțuri și să acceptam supuși tot ce ne ofera conducerea, dar uniți suntem doar la prostii nu la fapte mari. Resemnarea este înlocuită etapa de etapă doar cu speranță și invers, nimic din ceea ce am fost nu mai e,,,și nimic din ceea ce am fost noi nu am trăit, nu ne rămâne decât speranța
