Azi dimineață m-am trezit transpirat mai rău decât un pinguin în saună.
Aveam inima cât un purice, zvâcnind de parcă ar fi fost comandată direct de la fabrica de panică. Am visat că se juca derby-ul, dar stadionul era gol. Fără ultrași. Fără coregrafii. Fără fumigene. Nimeni nu înjura arbitrul, nimeni nu cânta, nimeni nu scanda. Singurul zgomot era cel al nocturnei, care bâzâia a pustiu. Visul era atât de absurd, încât Einstein s-ar fi ridicat din mormânt să-mi strângă mâna pentru performanța de a produce un nonsens cât o enciclopedie.
„Mamă, ce coșmar”, mi-am spus în vis. Dar era prea real. Jucătorii intrau pe teren, se salutau stingher, aruncând bezele din vârful buzelor și, în loc să fie un infern de voci și scandări, se auzea doar cum un vânzător de semințe își negocia prețul la telefon. În rest, liniște! O liniște din aia adâncă, de te face să crezi că ai intrat într-o catedrală, nu pe un stadion.
Fără ultrașii dinamoviști, atmosfera derby-ului e mai tristă decât o nuntă unde mireasa a fugit cu DJ-ul, mai seacă decât pâinea uitată în frigider de o lună. Imaginați-vă un câine fără lătrat. O ciorbă de burtă fără smântână. Fără ei, stadionul arată ca o sală de așteptare la ANAF, cu oameni plictisiți, murmurând chestii nedeslușite, câțiva care cască, alții care încearcă să înțeleagă dacă au ajuns unde trebuie. Câțiva spectatori izolați își priveau telefoanele, iar un copil întreba inocent:
- Tati, de ce nu strigă nimeni „de bine” lu’ Steaua?
- Taci, măh, că ne aud oamenii!
- Care oameni, tati, că suntem doar câțiva, ici-colo!
Pe teren, jucătorii erau dezorientați. Cei de la FCSB se întrebau: „Băh, dar de ce nu ne huiduie nimeni? Am făcut noi ceva greșit? Măcar puțin să fim huiduiți, ca să fim motivați. E o capcană?” Arbitrul părea un șef de tren căruia nu-i mai pria nici măcar fluierul: „Aloooo? Eu cui mai stric meciul? Nimeni nu-mi strigă că sunt sclavul lu’ Becali, că am crescut cu tabloul lui deasupra patului???”
Crainicul stadionului, Ștefan Stiucă, părea mai inutil ca un GPS fără semnal. „Și acum, intră în teren băieții noștri!” Nimeni nu răspunde, nimeni nu se bucură. Ecoul se lovește de tribunele goale și se întoarce jenat. Încurcat ca un GPS care îți zice să o iei la dreapta, dar tu ești deja în lac, Fane Stiucă mai face o încercare: „Haideți, oameni buni, un pic de entuziasm!” Nimic! Doar foșnetul unor pungi de popcorn și un suporter care își întreba nevasta dacă a lăsat fierul de călcat în priză.
În loc de coregrafii, singurul lucru care se mișcă în tribună este o pungă goală de chipsuri, purtată de vânt. Fără scandări, fără înjurături artistice care să aibă rimă și structură poetică, meciul se transformă într-un eveniment steril, ca un concert rock unde lumea a venit cu scaune pliante și termosuri cu ceai de mușețel. Atmosferă mai anemică nu vezi nici la meciurile amicale dintre echipa de old boys și băieții de la contabilitate.
Unde e vuietul care face stadionul să pară că respiră? Unde e acea simfonie de scandări, culori și pasiune care transformă 90 de minute într-un ritual mai aprins decât o nuntă țărănească din inima Olteniei?
Dacă ultrașii lipsesc, cei mai afectați sunt comentatorii de la TV, care par să fi intrat în depresie profesională. De obicei, ei se hrănesc cu energia tribunelor, cu scandările, cu rivalitatea. Dar acum? Pauze lungi, bâlbe și un regret sincer că n-au dat la Facultatea de Horticultură, să comenteze creșterea mușcatelor. Pauză de 5 minute la Digi Sport. Nimeni nu mai știe ce să spună. „Atmosfera este… cum să spunem… calmă”, se bâlbâie un comentator, care se simte ca un profesor de sport pus să explice teoria relativității. Colegul lui încearcă să completeze… „Un meci cu un ritm… propriu”. Adevărul este că un derby fără ultrași este ca un episod din Las Fierbinți fără Celentano și Bobiță. E absurd. Nu are sens!
Arbitrul fluieră, dar nimeni nu reacționează. Meciul „curge”, dar nimeni nu simte tensiune.
Și atunci m-am trezit! Respirăm greu. Am pus mâna pe telefon, să verific dacă era real. Din fericire, era doar un vis urât. Duminică, ultrașii dinamoviști vor fi acolo. Va fi spectacol, coregrafie, un vacarm de-ți bubuie timpanele și o atmosferă de-adevăratelea, nu de meci amical jucat marți la amiază, pe o vreme ploioasă.
Dacă încă ești nehotărât, nu mai sta pe gânduri! Ia-ți bilet ACUM și vino la meci! Nu vrei să fii fraierul care a ratat un spectacol de neuitat! Un derby adevărat nu se trăiește pe canapea, cu telecomanda în mână, ci acolo, în tribune, unde fiecare strigăt poate zgudui nu doar stadionul, ci întreg Bucureștiul!
P.S. Mulțumesc, zei ai fotbalului, că visul meu a rămas doar atât… un coșmar fără crampoane!
Hai Dinamo! Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️
