A fost o seară în care cerul s-a oprit un pic, ca să-l salute pe Emerich Jenei. Un om care n-a trăit fotbalul ca pe o bătălie, ci ca pe o rugăciune. A știut că mingea nu e o armă, ci o punte între oameni. A plecat discret, așa cum și-a purtat tot drumul. Cu demnitate, fără zgomot, fără nevoie de reflectoare. Pentru el, stadionul a fost un templu. Și, poate fără să știe, Dinamo i-a oferit azi un fel de recviem. În felul ei… cu intensitate, cu forță, cu viață.
De aici încolo, liniștea s-a spart. Pe gazonul de pe Arena Națională au coborât niște turiști sportivi veniți din Miercurea Ciuc. Cu motorina scumpă și curajul mic, s-au prezentat să joace cu Dinamo. Unii zic că au venit să-și măsoare valoarea. Eu zic că au venit în excursie cu clasa, să vadă gazonul. Să se pozeze pe el. Să simtă, măcar o dată, cum e să joci pe un stadion adevărat. Așa că, după patru goluri primite, mai bine rămâneau acasă. Să taie porcul, să bea un vin și să spună povești despre subiectul lor cel mai drag. Îl știu ei foarte bine care este.
Ar fi fost o seară mai demnă decât plimbarea asta sinistră până în capitala României, București.
Dinamo a jucat simplu. Cu răbdare, fără tremur. Cu o forță care vine doar din încredere. Soro și Musi au fost sculptori în ploaie. Karamoko… un francez care și-a găsit rostul în haită. Iar echipa a arătat ceva ce n-am mai văzut de ani buni: calm. Siguranța aia nu se învață din scheme, ci se respiră din peluză.
Și peluza a fost vie. Din nou. Nu o masă de oameni, ci o inimă care bate în ritmul tobelor. În minutul 89, Dinamo a măsurat decibelii. A transformat zgomotul în bani. Și banii în sprijin pentru Asociația Spirit Dinamovist. A fost cel mai frumos tip de economie inventat în fotbalul românesc… iubirea transformată în resursă. În Românica noastră, unde se fură din pasiune, Dinamo a arătat că se poate dărui din ea. Gest mic, dar plin de sens. O declarație de apartenență. O dovadă că haita se ridică, încet, dar sigur.
În schimb, Csikszereda a rămas cu suvenirul. Cu o seară pe care o vor uita repede, deși ar trebui s-o țină minte. Patru goluri curate, fără praf de arbitraj. Patru dovezi că, în fotbal, când nu poți, taci și accepți. Sau, dacă ești Robert Ilyeș, vorbești prostii.
Ceea ce a și făcut. A ieșit la microfon, indignat, și a început recitalul de plângeri, cu vocea unui om care confundă înfrângerea cu conspirația. A reînviat Miliția. A scos din sertar miturile comunismului. Sărmanul… îi tremura glasul ca unui om care simte că nu mai are scuze. Când pierzi la patru goluri și tot tu vezi complotul, e clar că nu ți-a mai rămas nimic. Doar ridicolul. Dacă ar exista o lege a tăcerii după 0-4, el ar fi primul sancționat pentru încălcare.
Fătuca aia, arbitra, n-a avut ce să strice, pentru că n-a avut ce salva. Dinamo a fost prea sus, Csikszereda prea jos. Iar Ilyeș, undeva între ele, pierdut în frecvență. Omul bruiază microfoanele și bunul-simț în același timp. În loc să-i învețe pe ai lui cum se stă în teren, le predică despre Miliție.
A fost o seară clară. Un club care renaște, peluze care urlă din iubire și o echipă care începe să semene cu Dinamo. În contrast, niște turiști în trening, obosiți și depășiți, care au venit în capitala României, București (scuzați repetiția, dar nu vreau să uite cineva asta), să se umilească singuri. Dacă așa arată ambiția lor, atunci fotbalul românesc n-are nevoie de dușmani. Îi are deja în interior.
Emerich Jenei ar fi zâmbind blând. Ar fi spus ceva simplu, de om mare: „Așa e viața, mai dragă, învingătorii n-au nevoie de scuze.” Iar Ilyeș, probabil, ar fi notat vorba asta ca pe o insultă. De fapt, nici n-ar fi înțeles-o. Pentru că, în lumea lui, când pierzi, trebuie neapărat să dai vina pe cineva. Pe arbitru. Pe istorie. Pe Miliție. Pe oricine, numai pe tine nu.
Din fericire, fotbalul mai are și seri ca astea. Cu ploaie, cu suflet, cu zgomot. Cu tăcerea unui mare om plecat dintre noi și cu țipătul unei echipe care a refuzat să mai fie mică.
Iar pentru cine încă n-a priceput, mesajul e simplu: Dinamo nu se mai explică. Se simte. Restul, să se întoarcă la motorină…
