19 Iunie 1994. Pasadena. În tot acest timp ne-am pierdut Legendele, ne-am înmormântat Căpitanul, am uitat performanța și ne-am trezit fără conducător.
Nu mai târziu de Mai recent trecut, cineva și-a închipuit că a ucis-o. A ucis-o pe Dinamo care acum 27 de ani trimitea în America o minune blondă ( ce își pusese deja amprenta unu Milan minunat la acea vreme), un stăpân în centrul terenului devenit între timp Kaizer, un muncitor, așa cum nu-i place lui Mister să i se spună unui jucător de fotbal. Gică Mihali!
Nu îl amintesc și pe cel care a îngropat muncă unei generații și șansă de a juca o semifinală contra Braziliei lui Romario, Bebeto, Dunga, Taffarel și ceilalți. Începeam din postura de outsideri în compania uneia dintre favoritele la câștigarea Campionatului Mondial. Columbia lui Valderama, Asprilia sau Valencia.
Cordoba nu știa ce îl așteaptă. Pe o căldură insuportabilă în America și o noapte lungă în România, generația care a adus cele mai multe bucurii pasionaților de fotbal, a făcut un meci fantastic și a atârnat o piatră de moară de gâtul columbienilor care cu greu au mai găsit ieșirea din stadion. Începea cel mai frumos CM pentru naționala României, vreodată.
Sunt 27 de ani fix astăzi de când sportul pe care îl urmărim cu atâta plăcere, iar pentru echipa care îl practică ne dăm și ultimul ban din buzunar doar că să supraviețuiască, s-a transformat pas cu pas într-o afacere cu lei și euro.
Părerile de rău rezultate din neșansa că meciurile să se dispute în pandemie și milioanele de euro să nu mai ajungă în conturile federației, doar în cantități mai mici, i-au determinat pe cei care țin frâiele sportului rege la noi să uite de actori. Exact cum am uitat și fotbalul…
Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!
