Semnat: Sergiu Ioan
Într-o zi, vom privi in urmă cu mândrie. Într-o zi, Dinamo va avea un patron serios şi sponsori importanţi şi noi ne vom înnoi abonamentele cu liniştea suporterului care şi-a făcut datoria.
Până atunci, ne-am îmbarcat în acest tren al salvării echipei, al speranţei şi supravieţuirii noastre ca suporteri şi poate chiar ca oameni. Ne-am îmbarcat medicul şi şomerul, avocatul, macaragiul şi free-lancerul, adolescentul şi pensionarul, domni şi doamne în viaţa de fiecare zi, cu mai multă umilinţă decât am crezut că vom fi vreodată capabili, pentru a salva ce iubim.
Ne-am asumat rolul de locomotive ale vagonului de lux numit Dinamo şi călătorim plini de speranţă, îndoieli şi nesomn către gara numită Normalitate. În spatele strângerii de fonduri pentru supravieţuire sunt poveşti de viaţă tulburătoare, ale unor oameni care n-au crezut niciodată că vor fi puşi în situaţia concretă de a-şi salva echipa la care ţin cu proprii bani. …
Povestea tânărului care şi-a donat pensia de handicap… poveştile celor care îşi cer scuze că nu-şi permit sa cumpere mai mult de un bilet virtual, povestea dinamovistului care a venit din Anglia pentru cele câteva minute când apare, opreşte şi trece autocarul… povestea capului de familie numeroasă, care pune câţiva bani deoparte în fiecare lună pentru cotizaţia DDB… povestea tatălui de altă credinţă sportivă, care înnoieşte abonamentul DDB al fiului prea timpuriu plecat din această lume… şi câte altele, ştiute şi neştiute…
Să nu ne iluzionăm: trăim o minune! Suntem în miezul unei întâmplări care a devenit fenomen social, cu o magie magnetică peste aşteptările noastre, poate şi peste puterea de înţelegere uneori. Ţinem în viaţă echipa pe care o iubim făcând punţi peste continente, între oameni care, altfel, n-ar fi ştiut niciodată unii de alţii.
Pentru mulţi care încă nu ştim asta acum, ceea ce trăim după ce ne-am urcat în trenul salvării lui Dinamo s-ar putea să fie chiar întâmplarea vieţii. Fără să ne dăm seama – aproape, ne-am asumat o sarcină de care acum doi ani s-ar fi speriat gândul, dar pe care acum nu concepem să n-o rezolvăm. Ne-am înrăit, am coalizat şi ne-am disciplinat şi, mai ales – am înţeles ceea ce părea de neînţeles: cum şi de ce să te substitui patronului echipei pe care o iubeşti????
E-atât de simplu: DIN TOATĂ INIMA şi PENTRU CĂ o iubeşti!!! Iarăşi fără vorbe mari, cei care am ajuns aici suntem pe un drum de pe care nu ne putem întoarce. De altfel, nici nu vrem! Acum e greu şi uneori deznădăjduim, fiindcă lumina e încă departe. Dar vom trece de această strâmtoare ORICE-AR FI şi, după ce vom depăşi staţiile Licenţă şi Supravieţuire şi vom ajunge în gara Normalitate, cred că e inevitabil să se scrie o carte. O carte despre această poveste cum n-a mai fost alta…
