Toate adunate în pumn!

Poveștile scrise cu patimă, pasiune, încleștare începeau cu ” A fost odată, ca niciodată…”
Cu un pic de gramatică la purtător o să încep cu A fost O DATĂ…

2021. Iunie.
Am văzut, am crezut, am susținut, am argumentat că poate fi unul dintre cei cărora le vom striga numele cândva. Nu știam că obraji-i rumeni de tătar îi trădează prima impresie. Dârz, fără cuvântul renunțare în vocabular, avea să fie aruncat în patimile unui fotbal prea ticsit de relații, prea îmbătat de aburi de corupție, prea lipsit de esență. Esența dată odată de unii ca Hagi, Dobrin, Balaci, Dinu, Lucescu.

Regretele sunt pentru morți. Nu trăim cu frică!

În sezonul tocmai încheiat, Dinamo a fost la început un infern unde focurile retrogradării ne ardeau la talpi după prima jumătate de sezon. Au urmat luni de relatări, revelații, dezbateri, reconstituiri virtuale, „sfaturi” de la antrenorii de tastatura. Când subiectul părea molfăit suficient, talibanul nu a renunțat.

A crescut meci de meci lângă Răzvan. Pentru că „titularul de drept” nu a făcut altceva decât să îl motiveze. L-a făcut să muncească și mai mult. L-a făcut să investească individual în el. Greșelile i-au făcut pe toți pământeni. Pe noi, mai bătrâni. Pe el, l-au călit.
Când cifrele de pe bornele kilometrice alergate meci de meci, au început să îl plaseze în echipa etapei, când testele fizice îi arătau că e cel mai bun, când Ovidiu Burca i-a dat încrederea necesara chiar și în cazul erorilor neforțate, plasamentului slab, lipsei de tărie fizică din anumite meciuri, lipsei de asumare de a urca cu mingea la picior așa cum tot cereau fanii, s-a turnat o fondație. Fondația acelui stâlp de care vă vorbeam în 2021.

Și de acum nimic nu o să-l clatine! Pentru că un CĂPITAN, nu uită, nu iartă, nu renunță!
Nici vântul în rafală cu transferuri de 2, 3, 4 fundași centrali de fier, de oțel ce se preconizează a fi aduși.

Să dărâmi este ușor. Să construiești e al dracu de greu.

Să știi constant ce ai de îmbunătățit, să fii conștient că ai de pus masă musculară, că trebuie să îmbunătățești viteza, că plasamentul cu adversarii masivi

sau rapizi este cel care iți câștigă 50% din reușita unei intervenții, e mare lucru.
Să lucrezi la nivel emoțional, mental, să fii pregătit de orice în orice moment, înseamnă că nimic nu te poate face să te abați de la drumul tău.
Scările sunt acolo. Treptele cu siguranță îl așteaptă. Pentru că un copil cu bătăi de inima pe ritm alb-roșu de 13 ani, cu siguranță va călca pe urmele bine definite de alții mai mari de dinaintea lui.De la căscatul plictisit la duelurile pierdute, pâna la busculade verbale create între prieteni, de la pierderea timpurie a auzului din cauza urletului cu scopul de a-i face bine,pâna la infarctul când lucrurile nu merg cum trebuie, adulația aduce jertfe. Din frustrările fanilor crește dorința de performanță a jucătorilor.

Iar când iți mai atingi cu încredere și „bunul de suflet” pentru că vrei să reușească, pentru că simți că poate să reușească, când vezi că a și străbătut jumătate de drum cu succes, minunea pare înfăptuită.

Nu este. Și nu vă mint, nu mă mint, că e gata. Provocarea majoră abia acum începe. Drumul greu abia se așterne la orizont.
Linia dublă continuă de pe centru are rolul de a-l ghida. În loc de semnele de circulație, direcționare, îistau martori părinții.

Eu îl aștept undeva la capăt. Când va dori el să fie capătul!

Strânge tare pumnul, Căpitane! Toate se adună acolo!