Ideea acestor rânduri mi-a venit dintr-o discuție sinceră, cu iz de spovedanie și nervi tociți, purtată pe un grup de WhatsApp unde suntem mai mulți dinamoviști, prieteni, suporteri…
Într-un acces de sinceritate, cineva a zis: „Eu aștept momentul când iar le vor ‘tremura chiloții’ când vor juca cu Dinamo…” Și de acolo, mi s-a aprins fitilul.
Nu știu ce vă doriți voi de la Dinamo. Am ajuns să vorbim de Dinamo ca de o mătușă care și-a vândut casa ca să își plătească întreținerea… cu respect, dar fără speranță.
Dar știu ce vreau eu. Vreau ca Dinamo să nu mai provoace tremurici în izmenele adversarilor. Da, ați citit bine: NU mai vreau frică! Frica e ca o gagică toxică… pare sexy la început, dar te distruge pe termen lung.
M-am săturat de fetișul ăsta național colectiv pentru frică, preferat după mici, Halep și nemurirea lui Iliescu. Într-o țară în care și Dumnezeu e băgat în priză doar ca să speriem copiii, noi ne-am pus speranțele în teamă. Dar frica trece. Respectul rămâne. Și eu vreau respect. Respectul e ca un vin vechi… se îmbunătățește cu timpul. El rămâne acolo, bine înfipt în mințile adversarilor.
Vreau să redevenim echipa care nu mai sperie, ci deprimă. Care nu urcă adversarul pe garduri, ci îl pune pe gânduri. Să nu mai vezi pe tunel fața aia de groază, ci acel oftat lung, greu, de jucător care se uită peste umăr cu jind și își dorește să nu ne fie adversar, ci coechipier.
Și nu, nu vreau să le fie frică arbitrilor de Dinamo. Nu vreau să vină cu fluierul setat pe roșu de prin birouri obscure și băi murdare cu iz de Bălăceanca. Vreau să vină cu fluierul în buzunar și cu fruntea plecată, ca în fața unei icoane. Nu de frică. De rușine. De respect. De amintirea că Dinamo a fost cândva clubul unde nu se stătea în genunchi decât la rugăciune. Și aia, în vestiar, la pauză, cu Dinu, Dumitrache sau Lucescu pe post de sfinți.
M-am săturat de „vaaai, ce bine jucăm, dar am avut ghinion”. Frate, nu mai vreau „ghinion”. Ghinionul e pentru echipe de ligă secundă care joacă la noroc, nu pentru un club cu zeci de trofee. Cum spunea Cioran: „Istoria este produsul celor care nu au avut timp de ghinion”. Iar Dinamo, în forma lui de aur, nu avea timp. Avea goluri. Avea presiune. Avea… demnitate!
Să ne înțelegem: frică pot induce și ăia din Berceni, cu bugetul lor de Silicon Valley și mintea de lift blocat între etaje. Dar respect nu le dă nimeni. Pentru că respectul se câștigă cu sânge rece și memorie caldă. Când spui Dinamo, nu trebuie să te bâlbâi ca analistul prost plătit de la Digi, ci să taci. Cu sfințenie. Cu frică tăcută și recunoștință voluntară. Așa cum taci în fața unui tablou al durerii. Sau în fața unei poze cu Dudu Georgescu când ține în brațe Gheata de Aur.
Vreau ca atunci când un mucos de pe la emisiunile de sport de la TV rostește numele Dinamo, să-i joace limba în gură ca o jucărie stricată. Să-și facă semnul crucii cu limba, nu pentru că îi e frică de noi, ci pentru că știe că de fiecare dată când Dinamo revine, moare câte un strop de ipocrizie din fotbalul ăsta sinistru.
Cum zicea Cornel Dinu în „Jucând cu destinul”: „Am simțit uneori că Dinamo nu este un club, ci o condamnare la perfecțiune. Iar cine nu poate duce această pedeapsă, ajunge la retrogradarea spirituală.”
Ce vreau eu de la viitorul Dinamo? Vreau o echipă care să nu mai intre pe teren ca victimă, ci ca potențial călău. O echipă care privește adversarul în ochi, nu la picioare.
Vreau jucători care să înțeleagă ce înseamnă Dinamo. Nu mercenari, nu turiști, nu pensionari în căutare de ultimul contract.
Vreau un staff care respiră și transpiră valori dinamoviste. Nu experimente, nu „specialiști” cu diplome obținute la tombole de sucuri.
Vreau o conducere care să aibă coloană vertebrală, nu gelatină. Care să ia decizii bazate pe strategie, nu pe panică.
Vreau un spirit de „noi împotriva tuturor”, nu din paranoia, ci din conștientizarea valorii și a istoriei.
Vreau Dinamo înapoi, nu ca o umbră a trecutului, ci ca o promisiune a viitorului.
Vreau suporteri care să rămână lângă băieți și la greu, care să ceară performanță, nu scuze.
Și tot ce mai vreau, în cele din urmă, e să merg pe stadion fără să mă simt ca un orfan la serbarea de Crăciun a altora. Să nu mai fim băieții buni care se bat singuri cu pumnul în piept, dar pierd la scor cu ăia care nu-și știu nici măcar imnul. Vreau o echipă care nu urlă, ci spune: „Noi suntem Dinamo.” Și să nu mai fie nevoie de alte cuvinte.
Pentru că, fraților, frica sperie. Dar respectul… educă. Și România are mare nevoie să fie educată din nou de Dinamo.
Și dacă nici acum nu ne trezim, nu-i bai. Putem oricând să ne facem un podcast despre „cum era când se temea lumea de noi”. Ca ăia care nu mai au dinți, dar povestesc cu patos cum mușcau odată din viață. Când ultimul dinamovist se va stinge de pe această lume, ultimele lui cuvinte vor trebui să fie: „L-am respectat și m-a respectat.” Nu… „Mi-a fost frică de el și lui de mine.”
Așa să ne ajute Dumnezeu și spiritul lui Dumitrache!
Amin 🙏 și… Hai Dinamo! 🤍♥️
