Resemnarea? Marea întrebare

EditorialStiri Dinamo

Scris de:

O mână de oameni, altădată poate cu 3-4 ore prezenți în fața stadionului înaintea unui meci cu Universitatea Craiova.

Ritmul decăderii fotbalului românesc, rapiditatea prin care echipe de tradiție s-au pierdut pe drum și au apărut ca ciupercile după ploaie consăteni politici, a făcut din meciul disputat aseară pe Ștefan cel Mare, nu un derby. Ci doar un alt joc de Liga 1, în care Dinamo a venit la stadion ca outsider. Nu e rău să fii nici outsider. Însă poți să ceri cuiva din lotul actual să înțeleagă beneficiile condiției de outsider?

Se spune că printre beneficiile acesteia e faptul că îți păstrezi vocea nealterată. Eu am răgușit la final.
Colegii din trupa dinamovistă cu tricouri roșii pe dreptunghiul verde au prins glas fix când nu trebuia.
Păcat Matei, că la efort ai fost de nota 10. Păcat Marco, pentru că nimeni nu îți cere socoteală ție, cel care deși greșește în anumite jocuri, ai fost poate cel mai bun outsider din echipa de outsideri.

Mi-e ciudă!

Am ajuns la stadion, cu dorința de a vedea o idee de joc. De a vedea ocazii la poarta adversă, de a striga „Dinamo…Dinamo” de sub mască și fără mască. Inițial am crezut că m-am rătăcit. Când văd autocarul alb albastru parcat în interiorul zonei de intrat la vestiare, îl caut din priviri pe al lui Dinamo. Unul mare, vișină putredă, trona în exteriorul zonei. Scria ceva pe el.

Of, Doamne. Unde ești Dinamo? Mă uit în spate, mă uit în lateral. Zic în mintea mea de cetățean, mă frate fix pe aici am intrat de sute de ori. Nu m-or aștepta nescaiva băieți să mă salute cu un „praz în bot?”. Dau înainte. Ce-i drept, prinsesem curaj pentru că eram singurul nebun, venit cu 1 oră înainte de meci și dacă incercam să dau un interviu la jandarmerie cred că puteam sta de vorbă liniștiți. Eu și ei. Exact ca la Tico. Tu și șoseaua.

Revenind, ajung în fața turnichetilor, nu funcționează. M-am liniștit. Sunt la mine acasă. Întru pe stadion, doar Nicu perturbă liniștea din boxe. La nici 10 minute, în fața mea se poziționează un puști, nu calcă mai mult de-a 3-a sau a-4a, cu mama lui. Pregătit cu fular la gât și eșarfă pe mâna. Era agitat. Și a devenit și mai agitat când au ieșit ai noștri la încălzire. Strigă singur singurel, Dinamo, hai Dinamo, Bravo Dinamo. Strigă la Filip și îi făcea cu mâna. Strigă la Mirko și aplaudă. Mama-să tot strigă la el „Stai potol acolo. Nu vezi că nu mai face nimeni ca tine?”.

În mintea mea, lasă-l cucoană că ai venit pe stadion, nu la operă. Mă mir că nu i-ai pus și un frac pe el dacă tot l-ai adus să îl țîi legat pe scaunul, roșu, rece și plin de praf.

Totodată, îmi venea să urlu de ciudă și să mă duc la el să îi spun: „Puștiule, în numele celor ce au scris istorie, te rog să mă ierți că nu pot să mă așez în genunchi lângă tine și să cântăm împreună”.
Pentru voi va fi mai ușor. Pentru că voi peste ani și ani, veți crește probabil o dată cu Dinamo actual. Pentru noi ceilalți, va fi ca într-un vis de altădată. Când mama mă lua de mână și mă ducea la stadion, doar să văd unde joacă cei mai buni din România.

Începe meciul…

Nici nu apuc bine să mă liniștesc din discuția în contradictoriu cu „amicul” de la presă care nu vedea el de mine jocul pentru că stăteam în picioare fix în fața lui, că mă uit la tabelă și e deja 1-0 pentru adversari.
Un sistem sinucigaș, pentru că la un astfel de sistem dacă nu ai benzi și vârf, ești mâncat încă de la cabine.
Nu era suficient că ai noștri nu au mișcat în front în primele 45 de minute. Precum o porție de varză a la Cluj, oltenii ne-au pus straturi, straturi, plumb în picioare.

Cu largul concurs al lui Chesneau care a devenit până la finalul meciului mascota echipei, la pauză s-a intrat cu dezavantaj de 2 goluri însă nu asta a fost deranjant. Modul în care ai jucat în prima repriză a fost și mai dureros.
Nu am văzut absolut nimic. Absolut nimic.

În cel de-al doilea mitan, se fac primele mutări, ce-i drept imperios necesare. Rodriguez în prima repriză nu a avut o (UNA) pasă corectă. Degeaba faci schimbările, când în loc să începi de la 0-2, intri în ultimele 45 de minute de la 0-3. Chesneau face cadoul oltenilor golul 3 și începe circul.
Întreb în stânga și în dreapta, mă fraților suntem într-o ediție de camera ascunsă? Se filmează? Să ne zică și nouă, ce au aranjat acolo la vestiare? Vor să ne surprindă sau cum?

Unde e Dinamo al meu, Unde?

Privesc în gol. Se începe cu caterincă firească de la T2, nici să înjure, oamenii nu mai au putere. Sunt vlăguiti, sunt atât de resemnați încât nici un AC/DC la maximum nu cred că i-ar trezi. Până la final, am mai primit 3 iar după golul marcat din penalty de Matei, ca o ironie a sorții, toată T2 și T0 cântau într-un cor „Campionii, campionii”.

Am ajuns să facem haz de necaz. Am ajuns din păcate să ne pierdem identitatea. Am ajuns să nu mai credem nici dacă ne pici cu ceară, că această echipa poate mai mult de atât.

Restul, e istorie.
Și cred că e cazul să începem să ne obișnuim să trăim din ea pentru următorii ani.
Așa cum Stoican la final a dat din mână și din cap aprobator a lehamite, așa cum lipsa marelui președinte Mureșan de la meci de aseară a alimentat încă o dată managementul dezastruos pus în practică, vă întreb și pe voi: E timpul să ne resemnăm?

Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!

loading...

Lasă un răspuns