„Onoarea nu constă în faima câștigată, ci în meritele pentru care ai fost recunoscut și în demnitatea cu care ai purtat responsabilitatea încredințată.” – Seneca
Astăzi, într-o zi de meci care pare obișnuită pe hârtie, dar care arde în sufletul nostru cu o intensitate aparte, căpitanul nostru, Răzvan Patriche, își va încheia drumul în tricoul lui Dinamo, în fața propriilor suporteri. Va păși pentru ultima oară pe gazonul pe care l-a stropit cu sânge și sudoare, va ridica fruntea și va duce, pentru ultima oară, greutatea unor culori care i-au devenit piele.
E greu să accepți că „e ultimul meci”. Pentru că jucători ca Patriche nu ies niciodată de tot din inimile noastre. Ei rămân acolo, ca o șoaptă de demnitate, ca o aducere-aminte că în fotbal încă mai există onoare.
Răzvan n-a fost un star de catalog. Nu a jucat pentru like-uri, ci pentru culori. Nu pentru titluri de ziar, ci pentru liniștea de după meci, când știi că ți-ai făcut datoria. Că ai fost drept. Vertical. Om. Nu s-a agățat de breaking news, de lumini, de trofee la vitrină. A fost altceva. A fost unul dintre acei bărbați care, când corabia se scufundă, nu se salvează singuri, ci încep să cârpească pânzele. Care pun umărul, nu hashtagul. Care nu joacă pentru imagine, ci pentru simbol.
Într-un Dinamo devastat, aflat într-o confuzie identitară dureroasă, Patriche a fost busola morală. Când alții ezitau, el rămânea. Când totul se prăbușea în jur, el înălța capul și mergea mai departe. Fără să se plângă. Fără să ceară nimic în schimb. Nici promisiuni, nici aplauze. Dar le merită pe toate.
Pentru mine, Răzvan Patriche e întruchiparea jucătorului de altădată. Nu doar prin felul în care a jucat, ci prin felul în care a tăcut. Tăcerea lui a fost glasul unei generații care încă mai crede că fotbalul se joacă cu inima. În tăcerea lui am auzit de atâtea ori răbdarea, sacrificiul, curajul.
E ciudat cum, uneori, tocmai tăcerea unui om rămâne cel mai puternic ecou. Tu n-ai dat interviuri-bombă, dar ai detonat tăcerea din sufletele noastre prin fiecare intrare decisivă, fiecare minge respinsă cu inima, nu doar cu piciorul. Când lumea râdea de Dinamo, tu nu ne-ai trădat. Ai tras aer în piept și ai rămas.
E greu să scriu despre retragerea lui Răzvan. Mă strânge ceva în piept. Pentru că, odată cu el, mai pleacă o fărâmă din fotbalul acela adevărat, pe care îl iubim cu toții și care dispare tot mai mult. Fotbalul cu suflet, nu cu reclame. Cu sânge pe tibie, nu cu filtre pe Instagram.
Eu nu te-am cunoscut personal, Răzvan. Și am un regret sincer pentru asta. Ești un apropiat al nepotului meu, Luca, și știu din vorbele lui ce om frumos ești, dincolo de gazon. Poate n-a fost să fie până acum, dar port în mine speranța că, într-o zi, dincolo de stadion și de cronici, drumurile ni se vor intersecta. Și atunci îți voi strânge mâna cu toată recunoștința unui dinamovist care știe ce înseamnă onoarea. Pentru că, vezi tu, onoarea nu ține de scor. Nici de palmares. Ci de cum alegi să rămâi, când toți ceilalți aleg să plece.
Astăzi, la ieșirea de pe teren, în ultimul său meci, Răzvan Patriche lasă în urmă un testament. Nu de goluri, nu de pase decisive, ci de caracter. Dinamo are multe restanțe la capitolul „modele”. Dar pe el l-am avut. Și ar trebui să ne fie rușine să-l uităm vreodată.
Când fluierul final va răsuna și când va ieși de pe teren, toți vor aplauda. Atât cu palmele, dar mai ales cu inima. Și nu din obișnuință. Ci cu toată ființa. Vor aplauda pentru demnitate. Pentru curaj. Pentru că ai rămas, căpitane, atunci când era mai greu să rămâi. Vor aplauda pentru toți cei care n-au uitat ce înseamnă să porți un tricou cu sens, nu doar cu siglă.
Pe terenul celui mai mare stadion al țării, Dinamo nu pierde un jucător. Câștigă un simbol. Iar în peluză, în tribune, în casele și în sufletele noastre va rămâne amintirea unui om care n-a cerut nimic, dar a dat tot.
Mulțumim, căpitane! Pentru că n-ai jucat cu frica de retrogradare, ci cu onoarea unui club întreg în piept.
Mulțumim că ne-ai arătat că se poate rămâne vertical, chiar și când totul te trage în jos.
Mulțumim că, atunci când noi eram aproape să cedăm, tu ai rămas în picioare.
Răzvan Patriche, îți mulțumim!
Pentru tăcerea ta.
Pentru răbdarea ta.
Pentru loialitate.
Pentru că, atunci când am fost în genunchi, tu ai stat în picioare.
Astăzi nu ne luăm adio. Doar spunem, cu inima plină:
Mulțumim, căpitane! Dinamo e mai bogat cu un exemplu. Iar noi, cu o lecție.
