Recunosc… după fluierul final am stat mult timp cu ochii ațintiți spre tabelă. Apoi m-am uitat încă o dată la tricourile oltenilor, doar ca să mă conving că nu am jucat cu vreo echipă rătăcită prin Liga a III-a, ci chiar cu… campioana României!
Și nu orice campioană. Una care a venit pe Arcul de Triumf cu aerul acela superior al elevului care intră în sala de examen convins că profesorul îi va pune întrebările pe care le știe deja. Ba mai mult… au făcut și un gest care, după meci, probabil că le va apărea și în coșmaruri: au trimis pe teren o echipă plină de rezerve, convinși că Dinamo poate fi rezolvată și „la relanti”.
Păi ce făcurăți, muică?… Venirăți după trei puncte și plecarăți cu papornița plină cu cinci goluri?
Oltenii au uitat un lucru esențial, și anume acela că fotbalul, în perversitatea lui, are un obicei tare urât cu cei care confundă încrederea cu aroganța. Nu ridică tonul, nu țipă, nu ceartă pe nimeni… doar scoate tabela de marcaj la final și spune sec: 5-1.
Restul e liniște…
Sau, mă rog… râsete.
Cel mai bine a descris însă meciul soția mea, Dana.
Femeia care este, după cum spun mereu cu drag, paralelă cu fotbalul precum liniile de cale ferată și care, de cele mai multe ori, mă întreabă cine joacă abia după ce a început partida, mi-a trimis prin minutul 80 un mesaj:
„Soțule, ăsta e meci de fotbal sau spectacol?”
Am izbucnit în râs.
Mi-am dat seama atunci că, dacă până și nevasta mea, care nu face diferența dintre un corner și un aut de poartă, simțea că asistă la un spectacol, înseamnă că băieții noștri chiar transformaseră fotbalul într-o reprezentație.
Și ce reprezentație!
Alberto Soro a deschis balul și le-a tăiat pofta de superioritate încă din primele minute.
Alex MUSI a alergat de parcă avea două inimi și le-a amintit oltenilor că fotbalul se joacă și cu picioarele, nu doar cu declarațiile dinaintea meciului.
Alex Pop a pus și el ștampila pe una dintre cele mai frumoase seri dinamoviste din ultimii ani.
Martin Pascual a închis recitalul exact cum se încheie un concert reușit: cu publicul în picioare și adversarul întrebându-se când s-a terminat, de fapt, meciul.
Iar peste toate acestea… căpitanul. Favoritul meu.
Cătălin Cîrjan.
A fost una dintre figurile importante ale serii. A cerut mingea, a încercat permanent să dea ritm jocului și și-a asumat responsabilitatea în momentele importante. Iar când a venit penalty-ul, a executat cu calm și personalitate, confirmând încă o dată că banderola de căpitan nu îl apasă, ci îl motivează.
A fost genul de prestație care îți dă încredere că poate deveni unul dintre liderii acestei echipe, iar pentru mine rămâne, fără îndoială, unul dintre jucătorii care dau identitate actualului Dinamo.
Și, fiindcă fotbalul nu se joacă doar la poarta adversă, ar fi nedrept să nu vorbim și despre Bellaarouch.
Scorul spune 5-1 și unii vor crede că portarul lui Dinamo a avut o seară liniștită.
Nicidecum.
Exact atunci când Craiova încerca să se agațe de meci, Bellaarouch a avut intervențiile acelea care nu umplu întotdeauna rezumatele televiziunilor, dar câștigă meciuri. A transmis siguranță, calm și încredere unei apărări care a știut că are în spate un portar pe care se poate baza.
A fost unul dintre oamenii nevăzuți ai acestui 5-1.
Vreau să vorbim puțin și despre brigada de arbitri.
Doamne, ce seară!
Istvan Kovacs mi-a lăsat impresia că arbitrează două meciuri în același timp și nu era foarte sigur la care dintre ele trebuie să fie atent.
Tușierii ridicau fanionul cu entuziasmul cu care un elev ridică mâna când știe răspunsul… doar că răspunsul era, de multe ori, greșit.
Iar în camera VAR, Marcel Bîrsan și colegii lui păreau niște arheologi care căutau cu lumânarea orice fir de praf care ar fi putut anula încă un gol al lui Dinamo.
Se verifica tot.
Gol.
Ofsaid.
Henț.
Respirație.
Umbra jucătorului.
Poziția Lunii.
Dacă mai dura puțin, aveam impresia că vor cere imaginile de la sateliții NASA, doar-doar vor găsi ceva.
Și totuși…
Dinamo a mai marcat o dată.
Și încă o dată.
Și încă o dată.
Până când nici VAR-ul n-a mai avut ce să caute.
Cât despre olteni…
Măi, muică…
Venirăți convinși că rezerva rezervelor este suficientă pentru Dinamo.
Crezurăți că meciul se câștigă din vestiar.
Socotirăți voi că puteți menaja titularii și, între două drumuri europene, să luați și cele trei puncte din București.
Fotbalul v-a răspuns în cel mai simplu mod posibil.
Cu cinci.
La mână!
Nimic nu este mai periculos decât o echipă tratată de sus.
Iar Dinamo, în seara asta, a mușcat exact cum trebuie să muște o echipă care își respectă numele, istoria și suporterii.
Da, este doar o etapă.
Da, un asemenea rezultat nu aduce titlul.
Da, echipa mai are nevoie de întăriri și de continuitate.
Dar sunt unele victorii care valorează mai mult decât trei puncte.
După cum sunt și seri care schimbă stări de spirit.
Care redau încrederea.
Care îi fac pe suporteri să plece acasă zâmbind.
Și care le amintesc tuturor că Dinamo nu moare după o înfrângere și nu devine campioană după o victorie… însă atunci când joacă cu sufletul, cu curajul și cu foamea arătate în această seară, poate pune în genunchi pe oricine.
Iar vouă, oltenilor…
Să aveți drum bun către casă…
Și, când ajungeți, uitați-vă bine în paporniță.
Poate, printre cele cinci goluri, găsiți și cele trei puncte după care venirăți…
