Pe lumea asta, Dumnezeu a creat oameni pe care îi admiri pentru ceea ce au făcut.
Dar Bunul a creat și oameni pe care îi respecți pentru ceea ce au devenit. După cum a creat și oameni care fac parte dintr-o categorie rară, aparte: oamenii care te schimbă fără să știe că exiști. Din această categorie face parte Cornel Dinu.
Astăzi împlinește încă un an de viață. Calendarul îi mai adaugă o cifră. Timpul însă, nu îndrăznește să-i adauge bătrânețe. Oamenii ca el nu îmbătrânesc. Ei se transformă încet în repere. În borne de orientare. În acele faruri care continuă să lumineze chiar și atunci când marea pare că și-a pierdut direcția.
M-am întrebat de multe ori de ce îl admir atât de mult. Răspunsul nu l-am găsit pe stadion și nici în vitrina cu trofee. L-am găsit între paginile cărților lui.
Nu l-am cunoscut niciodată. Nu am avut privilegiul unei conversații și nici bucuria unei strângeri de mână. Și totuși, de fiecare dată când încep să aștern cuvinte pe hârtie, undeva, într-un colț al minții mele, apare aceeași întrebare: „Oare fraza asta ar trece examenul lui Mister?”
Trebuie să fiu sincer și să recunosc… de cele mai multe ori răspunsul este nu.
Șterg. Rescriu. Scot un adjectiv. Mut o metaforă. Încerc din nou.
Nu pentru că aș vrea să scriu ca el. Asta ar fi imposibil. Stilul lui Cornel Dinu nu poate fi imitat, după cum nici glasul unei viori Stradivarius nu poate fi copiat cu o bucată de lemn bine lăcuită. Dar încerc, măcar, să-mi respect cei doi cititori ai mei așa cum i-a respectat el întotdeauna pe ai lui.
În lumea de azi, cuvintele au început să fie folosite prea ușor. Se aruncă în spațiul public cu aceeași inconștiență cu care copiii aruncă pietre într-un lac, fără să-i intereseze cercurile pe care le lasă în urmă.
Cornel Dinu a făcut exact contrariul.
N-a risipit niciodată cuvintele.
Le-a cântărit.
Le-a șlefuit.
Le-a îmbrăcat în cultură.
Și abia apoi le-a lăsat să plece către noi.
Poate de aceea fiecare intervenție a lui semăna mai degrabă cu o pagină de eseu decât cu o declarație despre fotbal. În lumea fotbalului, în care mulți confundau analiza cu ridicatul tonului și argumentul cu invectiva, el venea cu o metaforă. Sau cu o ironie atât de fină, încât râdeai abia după câteva secunde.
Îmi amintesc una dintre reflecțiile lui preferate, care m-a urmărit ani întregi: „Filosofia este o transcedentală propedeutică pentru sufletul bântuit de moarte al românului.”
Am recitit această frază de zeci de ori.
Prima dată am înțeles cuvintele.
A doua oară am înțeles ideea.
Abia după ani am început să-i înțeleg tristețea.
Pentru că Mister n-a vorbit niciodată doar despre fotbal.
A vorbit despre România.
Despre oameni.
Despre destin.
Despre ratarea noastră colectivă de a ne ridica, uneori, la înălțimea propriului talent.
Fotbalul era doar decorul.
Viața era adevăratul subiect.
De aceea mi se pare nedrept că atât de mulți îl reduc la imaginea fundașului elegant sau a comentatorului cu replici memorabile.
Da, a fost unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lui Dinamo.
Da, a fost unul dintre cei mai inteligenți antrenori pe care i-a avut fotbalul românesc.
Dar, înainte de toate, Cornel Dinu este un scriitor.
Știu că mulți vor ridica din sprâncene citind această afirmație.
Nu-i nimic.
Și pe el l-au privit mulți cu neîncredere atunci când demonstra că literatura și fotbalul nu sunt două lumi paralele, ci două limbi diferite prin care poate fi spus același adevăr.
Trilogia sa – Zâmbind din iarbă, Jucând cu destinul și Misterele lui Mister – nu este o simplă autobiografie.
Este jurnalul unei conștiințe.
Este povestea unui om care a avut curajul să-și lase sufletul la vedere fără să-l cosmetizeze.
Într-o epocă în care autobiografiile sunt, de cele mai multe ori, exerciții de autopromovare, Cornel Dinu a ales sinceritatea.
Iar sinceritatea, atunci când este însoțită de cultură și talent, devine literatură.
Îmi amintesc emoția cu care am citit descrierea stadionului din Târgoviște, din Zâmbind din iarbă. Părea o descriere, dar de fapt era o pictură făcută din cuvinte. Turnul Chindiei, zidurile lui Petru Cercel, casa lui Heliade Rădulescu… toate se așezau în fața ochilor mei ca într-un film vechi, colorat nu de imagini, ci de memorie.
Atunci am înțeles ceva ce nu m-a mai părăsit vreodată.
Unii oameni joacă fotbal.
Alții îl povestesc.
Foarte puțini reușesc să-l transforme în literatură.
Cornel Dinu face parte dintre acei foarte puțini.
Am recitit de mai multe ori trilogia lui. Nu din nostalgie și nici din dorința de a-mi îmbogăți cultura fotbalistică. Am recitit-o pentru că, de fiecare dată, descopăr altceva. O metaforă pe care am trecut-o cu vederea. O observație despre natura umană. O ironie care, la prima lectură, m-a făcut să zâmbesc, iar la a doua m-a făcut să tac.
Asta fac marile cărți.
Nu se termină odată cu ultima pagină.
Continuă să fie scrise în mintea cititorului.
Îmi place enorm felul în care Cornel Dinu își privește propriul destin. Nu încearcă să se transforme în erou și nici să-și ascundă rănile sub covorul gloriei. În Misterele lui Mister mărturisește cu o sinceritate dezarmantă: „Eu nu regret nimic, sunt drept în fața soartei.”
Puține propoziții spun atât de mult despre un om.
În doar câteva cuvinte încape o viață întreagă.
Încap victoriile.
Încap greșelile.
Încap prieteniile.
Încap trădările.
Încap bucuriile și toate dezamăgirile care, inevitabil, însoțesc existența unui om care a ales să nu facă niciodată compromisuri.
Poate tocmai aici stă diferența dintre oamenii mari și oamenii importanți.
Oamenii importanți își construiesc imaginea.
Oamenii mari își asumă adevărul.
De aceea Cornel Dinu n-a avut niciodată nevoie de aplauze.
A preferat respectul.
Iar respectul nu se câștigă prin popularitate.
Se câștigă prin caracter.
Am admirat întotdeauna și felul în care și-a folosit ironia.
Astăzi, din păcate, confundăm prea des ironia cu bășcălia și umorul cu jignirea.
La Cornel Dinu este exact invers.
Ironia lui are eleganța unui diplomat și precizia unui chirurg.
Nu lovește pentru a umili.
Lovește pentru a trezi.
Atunci când a spus celebra frază „terenul de fotbal nu e șantier”, într-o singură propoziție a reușit să explice ceea ce alții n-ar fi reușit nici într-o conferință de două ore.
Talentul fără muncă este insuficient.
Dar și munca fără inteligență rămâne doar o formă sofisticată de oboseală.
Aceasta era lecția.
Nu gluma.
La fel, atunci când vorbea despre degradarea lui Dinamo și spunea, cu o tristețe mascată de sarcasm, că echipa nu mai este cea din Obor, din Iancului și din Ștefan cel Mare, ci doar o prelungire a Colentinei, nu făcea spectacol de televiziune.
Plângea…
Doar că unii oameni plâng cu lacrimi.
Cornel Dinu a ales întotdeauna să plângă prin metafore.
Și cred că tocmai de aceea l-au înțeles atât de puțini.
Pentru a-l înțelege pe Mister nu e suficient să iubești fotbalul.
Trebuie să iubești și cărțile.
Trebuie să-l fi citit pe Cioran.
Pe Țuțea.
Pe Eliade.
Pe Preda.
Trebuie să ai răbdare cu ideile.
Să nu te sperie un cuvânt mai puțin obișnuit.
Să accepți că uneori o metaforă spune mai mult decât o statistică.
Mister n-a coborât niciodată cultura la nivelul fotbalului.
A ridicat fotbalul spre cultură.
Și aceasta este, poate, cea mai mare victorie a lui.
Astăzi, studiourile de televiziune sunt pline de oameni care vorbesc mult și spun puțin. Cornel Dinu a demonstrat că adevărata autoritate nu vine din volumul vocii.
Vine din greutatea ideilor.
Nu întâmplător multe dintre expresiile lui au rămas în memoria colectivă.
Ele nu au supraviețuit pentru că erau amuzante.
Au supraviețuit pentru că ascundeau adevăruri.
Adevăruri incomode.
Iar adevărul, chiar și atunci când deranjează, are un avantaj extraordinar.
Nu îmbătrânește niciodată.
Dacă ar fi să spun, într-o singură propoziție, ce am învățat de la Cornel Dinu, n-aș vorbi nici despre fotbal și nici despre scris.
Aș spune atât:
Am învățat să nu-mi fie teamă de adevăr.
Nu cred că există moștenire mai valoroasă pe care un mentor o poate lăsa unui om pe care nici măcar nu-l cunoaște.
Pentru mine, Cornel Dinu, pe lângă o legendă dinamovistă, este dovada vie că inteligența poate fi eleganță.
Că erudiția poate fi purtată cu naturalețe.
Că ironia poate avea bun-simț.
Și că demnitatea nu trebuie negociată niciodată.
De multe ori m-am surprins zâmbind în timp ce scriam. Nu pentru că-mi plăcea fraza pe care tocmai o construisem, ci pentru că mă întrebam, în joacă, ce observație ar fi făcut Mister dacă ar fi citit-o.
Probabil ar fi tăiat fără milă câteva adjective.
Ar fi înlocuit o comparație prea comodă.
Ar fi întors o metaforă pe toate fețele până când ar fi rămas doar esența.
Și, foarte probabil, mi-ar fi spus, fără să ridice tonul, că un text bun nu se scrie pentru a fi admirat, ci pentru a fi ținut minte.
Recunosc…
Îmi place să cred că, fără să știe, Cornel Dinu mi-a devenit profesor.
Nu profesorul care îți explică lecția.
Ci profesorul care te obligă să o descoperi singur.
Aceștia sunt, de altfel, cei mai mari dascăli.
Nu-ți oferă răspunsuri.
Îți schimbă întrebările.
Poate tocmai de aceea îi citesc cărțile cu aceeași emoție și astăzi.
De fiecare dată găsesc acolo ceva care mă pune pe gânduri.
Uneori o frază.
Alteori o idee.
Uneori doar o tăcere dintre două paragrafe.
Da…
Și tăcerile lui spuneau ceva.
Pentru că oamenii cu adevărat inteligenți nu simt nevoia să umple fiecare secundă cu vorbe.
Ei știu că uneori cea mai puternică propoziție este cea pe care cititorul o termină singur.
Fotbalul românesc s-a schimbat enorm.
Au apărut studiouri ultramoderne.
Grafice…
Statistici…
Tehnologie…
VAR…
Camere care văd până și firul de iarbă.
Și totuși…
Parcă vedem din ce în ce mai puțin.
Poate pentru că tehnologia îți poate arăta un ofsaid la milimetru.
Dar nu poate măsura caracterul.
Nu poate cuantifica eleganța.
Nu poate calcula inteligența.
Iar acestea au fost întotdeauna adevăratele calități ale lui Cornel Dinu.
Nu viteza.
Nu forța.
Nu spectaculosul.
Ci mintea.
O minte care vede jocul cu două mutări înainte, asemenea unui șahist.
O minte care transformă o conferință de presă într-o lecție de cultură generală.
O minte care demonstrează că poți vorbi despre un meci făcând trimiteri la filosofie, istorie sau literatură fără ca acestea să pară forțate.
Astăzi, superficialitatea este confundată cu spontaneitatea, iar zgomotul cu personalitatea, dar Cornel Dinu rămâne unul dintre ultimii aristocrați ai cuvântului.
Și cred că tocmai aici stă adevărata lui moștenire.
Nu în trofee.
Nu în statistici.
Nu în fotografiile alb-negru.
Ci în felul în care a ridicat ștacheta.
Atât de sus, încât nici astăzi nu a fost atinsă.
Uneori mă gândesc că fotbalul nu duce lipsă de talente.
Duce lipsă de Misteri.
Iar între cele două există o diferență uriașă.
Talentul îți poate aduce aplauze.
Caracterul îți aduce respect.
Talentul poate câștiga un meci.
Caracterul câștigă o viață.
Iar Cornel Dinu a reușit ceea ce foarte puțini oameni reușesc:
Să fie respectat chiar și de cei care nu l-au înțeles niciodată.
Aceasta este, poate, cea mai grea victorie dintre toate.
Astăzi nu simt nevoia să-i enumăr trofeele.
Nu simt nevoia să vorbesc despre selecțiile la echipa națională sau despre meciurile care l-au transformat într-o legendă. Toate acestea se găsesc în statistici, în enciclopedii, în arhivele fotbalului românesc.
Dar există lucruri pe care statisticile nu le pot măsura.
Nu pot măsura câți oameni au început să iubească lectura după ce i-au descoperit cărțile.
Nu pot măsura câți dinamoviști au înțeles că spiritul acestui club înseamnă mai mult decât un rezultat pe tabelă.
Nu pot măsura câți tineri au învățat, fără să-și dea seama, că limba română poate fi splendidă chiar și atunci când vorbește despre un corner, un libero sau o pasă de treizeci de metri.
Iar eu sunt unul dintre acei oameni.
Nu mi-e rușine să spun că am furat, cu ochii, de la Cornel Dinu.
Nu expresii.
Nu metafore.
Nu stilul.
Am încercat să fur respectul lui pentru cuvânt.
Disciplina lui față de idee.
Refuzul lui de a scrie sau de a vorbi doar ca să umple un spațiu.
Și dacă, din când în când, cineva îmi spune că ceea ce am scris l-a pus pe gânduri, atunci simt că o mică parte din această bucurie i se datorează și lui.
Este o formă de recunoștință care nu poate fi exprimată prin cadouri, diplome sau ceremonii.
Ea se exprimă prin felul în care duci mai departe ceea ce ai primit.
Eu nu pot să-i întorc lui Cornel Dinu anii petrecuți pe gazon.
Nu pot să-i întorc nopțile în care a scris.
Nu pot să-i întorc sacrificiile și nici momentele în care a ales adevărul în locul confortului.
Pot doar să încerc să nu-mi bat joc de lecțiile pe care mi le-a oferit fără să știe.
În fond, mentorii adevărați sunt asemenea stelelor.
Nu luminează pentru un singur om.
Luminează pentru toți cei care au răbdarea să ridice privirea.
Poate că peste ani generațiile tinere vor cunoaște numele lui Cornel Dinu mai întâi din cărți decât din imaginile alb-negru ale meciurilor.
Și, sincer, cred că acesta ar fi unul dintre cele mai frumoase destine pe care le poate avea un om.
Să rămână viu prin ideile lui.
Prin paginile pe care le-a scris.
Prin oamenii pe care i-a inspirat fără să-i cunoască.
Astăzi, când îi spun „La mulți ani!”, nu o fac doar din respect pentru unul dintre cei mai mari fotbaliști pe care i-a avut vreodată Dinamo.
O fac din recunoștință pentru scriitorul care mi-a demonstrat că fotbalul poate fi literatură.
Pentru intelectualul care a refuzat să-și simplifice gândirea doar pentru a fi mai ușor de înțeles.
Pentru omul care a dovedit că eleganța nu ține de costum, ci de caracter.
Și pentru mentorul care mi-a fost aproape fără să știe că exist.
Dacă, printr-un capriciu frumos al destinului, aceste rânduri vor ajunge vreodată sub ochii dumneavoastră, Mister, nu mi-aș dori să le citiți ca pe un elogiu.
Aș vrea să le priviți ca pe o simplă mulțumire.
Mulțumirea unui dinamovist care a înțeles că iubirea pentru un club nu înseamnă doar să-i aplauzi victoriile, ci și să-i cinstești oamenii care i-au construit sufletul.
Mulțumirea unui cititor care a descoperit, între coperțile unei trilogii, că fotbalul poate avea parfumul unei biblioteci și că o pasă inspirată seamănă, uneori, cu o frază perfectă.
Mulțumirea unui om care încă mai crede că inteligența, cultura și demnitatea nu vor ieși niciodată din modă.
La mulți ani, Mister!
Să vă dăruiască Dumnezeu sănătate, seninătate și puterea de a rămâne același spirit liber care a refuzat întotdeauna să facă plecăciuni în fața mediocrității.
Iar nouă, celor care vă citim și vă ascultăm, să ne lase în continuare privilegiul de a învăța din exemplul dumneavoastră.
Fiindcă legendele pot fi admirate.
Campionii pot fi aplaudați.
Marile caractere pot fi respectate.
Dar foarte puțini oameni ajung să merite un singur nume, rostit fără explicații, fără adjective și fără prezentări.
Mister.
Atât.
Restul sunt explicații…
