Mi-e dor de copilărie

EditorialStiri Dinamo

Scris de:

“Ce frumos era, iar eu nu știam!”

Vedeți voi, Deian, Cosmin, Rici & Co, Dinamo naște sentimente aparte! Pretențiile suporterilor dinamoviști nu se duc către Michael, Ili, André sau Mirko. Ei habar nu au ce înseamnă Dinamo. Ei sunt la serviciu, ca și voi de altfel. Însă, Voi aveți sau ar trebui să aveți un plus de responsabilitate. Lipsește pentru că așa e când încă ești la pubertate, când încă imaturitatea aleargă de colo-colo prin mintea fiecăruia dintre voi, când nu aveți sânge în instalație.

După meciul de aseară, când trebuie să recunosc aveam niște așteptări pentru că jucai cu o echipă la fel de slabă ca și tine, mi-am dat seama de un lucru.
Totul se schimbă, băieți, însă nu și nevoia de copilărie.

Aș da orice, Deian, să mă întorc în locul preferat din pădurea ce îmi înconjoară orașul natal, să mai bat o dată mingea cu prietenii de la bloc iar cu cel mai bun să mai joc o dată “bambilici”. Ești prea tânăr că să știi ce-i ăla. Dar uite, îți spun eu regulile.

Bambilici este un joc ce se joacă în cel puţin doi jucători. E foarte simplu. Duce a banc sec.
Fiecare jucător spune câte un număr iar cel cu numărul mai mare, câștigă. Vezi? Hai că nu e chiar așa de greu. Ai jucat aseară cu Ștefănescu. De două ori a fost de ajuns să spună un număr mai mare ca tine. Și a treia rundă, pentru că băiatul a vrut să îți dea revanșa, era să o câștige tot el. Tu erai cu gândul departe.

Probabil te gândeai la super-eroii tăi de pe la Loft, sau de prin cine știe ce scene de bloc improvizate, cu vioara sau tobă mare alături. Eu mă gândeam la mama și la tata, eroii mei de atunci și de acum. Mă gândeam la temerile mele de atunci când nimeni nu putea să mă atingă pentru că aveam doi invincibili alături. Aveam încrederea la cote maxime pentru că așa era în copilărie. Eram cel mai bun. Îmi desenam soarele cum voiam eu, aveam colțul meu de liniște acolo unde nimeni nu mă știa, mă plimbam hai-hui când eroii mei munceau pentru mine.

Exact ca la “Țară, Țară, vrem ostași!”. Mă simțeam cel mai bun. Pentru că eram mare. Iar ceilalți, crescuți la fel ca și mine cu ceai și pâine, prea mici pentru mine, la vârsta noastră.

Rici, tu știi jocul asta? Nu ai de unde.
Nici Cosmin sau Popa nu îl știu. Nu v-ați simțit niciodată cei mai buni.
Dar vă explic eu.

La acest joc participă două echipe, cu cât mai mulți jucători cu atât mai bine. Pe întelesul vostru, 22. 11 cu 11. Cele două echipe se aşează faţă în faţă, la o distanţă destul de mare una faţă de cealaltă. O echipă începe jocul spunând: “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, iar cealaltă răspunde: “Pe cine?”, după care este ales unul dintre membrii echipei adverse şi i se strigă numele. Cel ales trebuie să alerge cu putere şi să încerce să rupă rândurile formate ca un zid de echipa adversă.

Dacă rupe rândul se întoarce în echipa lui. Dacă nu reușește, rămâne prizonier la echipa ta. Jocul continuă până când o echipa rămâne fără jucători.

Mai știi Rici când l-ai strigat pe Mitrea, aseară? La mine în oraș mai trece și trenul. Eram fascinat când eram mic, să merg să pun pe linia de tren capace de bere și să treacă trenul peste ele. Mi le îndrepta ca pe o foița de ceapă. Așa viteză avea. Ai făcut otita de la câți adversari au trecut pe lângă ține, așa-i?

În fond băieți, viața noastră se schimbă și ne schimbăm și noi o dată cu ea. Ne schimbăm felul în care gândim, felul în care trăim sau visăm.

Jocul de aseară e precum un dus rece în plină iarnă. Dacă pe voi nu v-a trezit, pe noi sigur ne-a amorțit și mai tare. Pentru că acum suntem oameni mari și înțelegem anumite strategii, vedem lucrurile din perspective diferite. În adâncul nostru însă, o să rămânem copii veșnic. O să ne bucurăm precum niște copii la meciurile lui Dinamo, o să simțim nevoile de copii. Nevoia de mângâiere, de afecțiune, de atenție, de cuvinte încurajatoare atunci când avem nevoie de ele precum avem nevoie de o victorie a lui Dinamo!

Mircea Rednic este singurul care după jocul de aseară mai transmite încredere suporterilor. Așteptăm decembrie ca pe o Cireașa coaptă în Iunie. În rest, toți o apă și un pământ. Copii răsfățați, plimbați și rupți în fund, fotbalistic vorbind.

Acum sper doar să treacă timpul mai repede, să mă fac din nou mare. Deși, mi-e dor de copilărie!

Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!

loading...

Lasă un răspuns