Există o liturghie nouă în fotbalul românesc. Se ține nu în catedrale, ci în studiourile de televiziune, iar preoții ei sunt băieții care împart programările cu generozitatea unor contabili de partid.
E un spectacol aproape religios cum băieții de la LPF și televiziunile care sug seva fotbalului românesc se joacă de-a Dumnezeul orarului. Îi vezi pe acești preoți ai telecomenzilor cum împart etapele ca pe lumânări la parastas, cum așază meciurile lui Dinamo în zile incomode și la ore imposibile, cu o plăcere perversă, de parcă și-au găsit menirea în a pune ceasul cu capul în jos. Și nu o fac din prostie, ci dintr-un sadism rafinat. Sâmbăta și duminica sunt rezervate echipei preferate, se știe ea care, ca o sărbătoare în calendar. Vinerea și lunea sunt pentru Dinamo, ca o pedeapsă.
Da, dragilor, Dinamo e în centrul acestei mascarade. Un club care a trăit și trăiește prin oameni, prin peluze și istorie este transformat în cobai de lux pentru acești preoți ai telecomenzii. Noi suntem condamnați să jucăm majoritatea meciurilor vinerea și lunea, zile moarte, când oamenii sunt cu ochii în tavan, nu în peluză. În schimb, FCSB primește weekenduri parfumate, chiar dacă joacă în Europa. Aici nu mai e vorba despre corectitudine, ci despre un cult al favoritismului, întreținut cu sfințenie de băieții care au descoperit cum să facă bani din plictiseală.
Și ce dacă la alții se poate? FCSB, de pildă, primește meciurile ca la pupitrul unei amante răsfățate… lumânări parfumate, ore de seară, atmosferă perfectă. Nu pentru că ar fi ceva măreț la mijloc, ci pentru că ratingul cere să fie așa. E logica bordelului: cine plătește mai mult, are camera mai mare și patul mai moale. Restul, la boxa din fund, lângă caloriferul care curge.
Când le vezi emisiunile, simți că ai intrat la o șaormerie de cartier unde ți se vinde cultură sportivă cu maioneză stricată. Un fost arbitru, doi comentatori care n-au alergat nici până la prima stație de tramvai și unul sau doi invitați speciali, care, cu mici excepții, arată de parcă i-au scos direct dintr-un service auto. Cam nașpa! Îți lasă impresia că asculți un talk-show despre igiena orală moderat de niște măicuțe de la mănăstire.
Nu știu cum dracu’ se face, dar Dinamo e mereu exemplul negativ. Când îi asculți pe respectivii, dinamoviștii nu contează în audiențe… Dinamo nu aduce bani… Dinamo trebuie să joace când și unde hotărâm noi… În traducere liberă: suporterii dinamoviști sunt niște vaci de muls care nu se plâng. Și au dreptate, într-un sens sadic… Noi venim oricum, cântăm oricum, punem suflet oricum. Dar fix asta îi hrănește, ca pe niște vampiri cu cravata pătată.
Când le auzi justificările, îți vine să scuipi televizorul. Îți spun că „piața dictează”, că „asta e televiziunea modernă”. Nu, fraților, asta e o combinație între o piață de pește și un salon de masaj clandestin. Totul este despre aranjamente… Pentru că ceea ce se întâmplă lasă impresia că LPF nu mai administrează un campionat, ci un târg cu lumânări parfumate pentru unii și becuri chioare pentru alții.
Și haideți să fim sinceri… grotescul absolut este atunci când vezi cum își iau rolul în serios. Vorbesc ca niște mini-Ceaușești ai telecomenzii, convinși că fără ei fotbalul ar muri. În realitate, ei sunt boala. Sunt mătreața de pe umerii fotbalului românesc. Orice dinamovist, indiferent de vârstă sau apartenență culturală, intelectuală sau mai știu eu ce, știe că nu LPF sau televiziunile țin clubul viu, ci oamenii care vin la stadion, plătesc bilete sau abonamente, suferă. Dar asta nu le intră lor în calcul, căci în tabelele lor Excel nu figurează pasiunea, ci doar profiturile.
Și dincolo de această stare de fapt, rămâne un adevăr amar: Dinamo joacă fotbal în ciuda lor, nu datorită lor. Fiecare oră absurdă, fiecare programare infectă e o rană adâncită în mod deliberat. Și noi, dinamoviștii, suntem spectatori la o execuție în direct. Unii se uită cu un popcorn alături, alții cu telecomanda în mână, iar „preoții” își freacă palmele.
Finalul? Nu e unul mobilizator. Nici nu are cum să fie în acest context dat. Știți de ce? Pentru că nu are rost. Pentru că grotescul fotbalului românesc este că adevărații dușmani nu sunt rivalii din teren, ci papagalii din birouri și studiouri. Și cum spunea un filosof cinic, „lumea nu se termină cu o explozie, ci cu un chicotit de prost gust”. Exact asta ne oferă LPF și televiziunile… un chicotit scârbos peste cadavrul fotbalului.
Hai Dinamo! 💪
Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️
