A fost o seară tristă pe Arena Națională în confruntarea cu FCSB, un meci în care am fost învinși… din nou.
Speram să fie partida care să rupă șirul nefast al rezultatelor directe. Prea multe dueluri pierdute – a cincea confruntare din acest sezon, același deznodământ. Deși desfășurarea a fost diferită, Dinamo a arătat lamentabil în prima repriză.
Nici de această dată nu am reușit să aliniem cel mai bun „11” – o constantă deja frustrantă în 2025. De la meci la meci lipsesc 2-3 titulari esențiali. Ieri, absențele lui Gnahoré și Olsen din centrul terenului s-au resimțit acut.
FCSB ne-a dominat categoric. Ne-au sufocat pe faza de construcție, iar tentativele noastre de a ieși cu mingi lungi din apărare au fost sterile. Pentru unii jucători, a fost realmente un coșmar. Opruț va dori probabil să uite cât mai repede această partidă. Dacă anterior aveam temeri legate de flancul lui Sivis, de această dată colapsul a venit din partea stângă. Fără complicații tactice din partea adversarilor, doar execuții simple și o serie de erori defensive grave.
La primul gol, Opruț îl scapă din marcaj pe Cisotti, Boateng evită duelul aerian și scorul devine 1-0. La al doilea, Sivis pare plecat în excursie, iar Popescu are tot timpul din lume să finalizeze singur cu Roșca. Golul trei – o fază de juniori, tot de pe flancul stâng: Popescu, nestingherit, face 3-0 și readuce în memorie acel dezastru din 2021, când pierdeam cu 6-0. Diferența? Atunci aveam juniori și jucători adunați din ligile inferioare. Acum vorbim de un Dinamo cu experiență.
După pauză, am părut în sfârșit conștienți de miză. Am realizat că trebuie să jucăm cu intensitate împotriva unei echipe motivate să închidă campionatul. Am văzut ceva spirit combativ – atât cât s-a putut. Golul de 3-1 a reaprins firav speranța. Alex Pop a avut din nou o șansă majoră, însă balonul a refuzat să intre. Frustrant pentru un atacant aflat în căutarea validării prin goluri.
Ratarea lui Selmani din final nu doar că a ucis orice iluzie, dar a subliniat și detașarea cu care a tratat momentul. Poate e mai înțelept să-l vedem pe bancă, decât să-l privim ratând cu nonșalanță, pentru ca apoi să vorbească despre spirit de sacrificiu. El pleacă, alții rămân. Eu prefer să-i văd în teren pe cei care vor continua la Dinamo.
Nu Selmani ne-a pierdut meciul, nici ratarea lui Alex Pop, ci propriile noastre vulnerabilități și prestația lamentabilă din prima repriză. Să nu ne ascundem după cuvinte – a fost o evoluție sub orice critică. A doua repriză e cel mult o consolare palidă. Ni s-a demonstrat, încă o dată, cât de mult mai avem de crescut.
Partea pozitivă? Nu ne amăgim. Acceptăm realitatea, oricât de incomodă ar fi.
