Am fost aseara pe Arcul de Triumf ca un copil scapat in dulapul cu jucarii.
Cu tricoul cel nou pe mine, cu esarfa infasurata ca o promisiune la gat si cu sufletul plin de speranta. Era primul meci acasa din noul sezon. Si cumva, in tot haosul noii noastre normalitati fotbalistice, speram. Speram la fotbal. La bucurie. La goluri care sa nu ne doara.
Si da, am avut parte de o seara in care rezultatul a fost mai sec decat o felie de paine uitata in toaster. Dar povestea nu sta in scor. Nici in ocaziile ratate. Nici in golul anulat. Povestea sta intr o lacrima. Una singura, dar care a spus tot ce nu pot spune o mie de cronici sau statistici.
Inainte de meci, m am intalnit cu doua suflete dragi. Cu Mada Dumitru, autoarea cartii care a devenit deja psalmul neoficial al suporterului dinamovist… „Dinamo – iubirea care nu se stinge”, si cu Diana, fata aceea care scrie cu o emotie atat de sincera, incat daca i ai citi randurile intr o gara, ar plange si locomotiva trenului tras la peron. Am baut o limonada, am ras, am chibitat. Ne am agatat, ca orice dinamovist sanatos la cap, de iluzia ca poate azi va fi ziua noastra.
Apoi a inceput meciul. Si m am asezat in tribuna. Langa mine, in domn discret. Calm. Modest. N avea in el exuberanta suporterului clasic. Doar un soi de tremur retinut in privire. La inceput, am comentat banalitati, cum joaca echipa, ce mai face atacul nostru amortit. Pana cand, din vorba in vorba, am aflat. Era tatal unuia dintre jucatorii nostri. Si nu orice jucator. Ci tocmai acel tanar capitan care ne face mandri etapa de etapa, prin daruire, caracter si inteligenta in joc.
De acolo, lucrurile au capatat alta lumina.
La fiecare atingere de balon a fiului sau, barbatul de langa mine se incorda ca un resort vechi, dar inca functional. Cunostea perfect fiecare miscare. Stia cand va accelera. Stia cand va pasa. Stia chiar si cand greseste si atunci, cu o blandete de neinchipuit, ii soptea ca si cum vocea ar putea traversa gazonul: „Hai, acopera mai bine zona acolo… Ai om in spate… Ridica te, tata.”
Nu l am auzit niciodata injurand. Nici macar cand fiul sau a fost faultat grosolan. Nici atunci cand arbitrul a luat decizii usor bizare, impotriva noastra. Nu a batut din picioare, nu a suduit. Doar si a tinut respiratia pana cand baiatul s a ridicat de jos. Atunci a murmurat un simplu: „Hai, ridica te si meri mai departe.”
Apoi a venit faza. Min. 55, poate 56… un sut din marginea careului, perfect plasat, si mingea se duce ca un vis in plasa laterala care parea ca nu mai stie sa vibreze de atata uitare.
Tribunele au explodat.
Eu, in extaz, voiam sa l iau in brate pe omul de langa mine, sa ne bucuram impreuna. Dar cand m am intors, n am mai vazut chipul omului. Era prabusit pe scaun. Am vazut doar niste palme. Doua palme mari care ii acopereau fata. Plangea. Acolo, in mijlocul tribunei, intr o mare de voci, de agitatie, el era o tacere umeda.
Nu stia nimeni, dar acolo, pe Arcul de Triumf, se scria poezia fotbalului. Nu pe tabela de marcaj. Nu in pasele filtrante sau schemele invatate la antrenament. Ci in lacrimile unui tata. Lacrimi de mandrie. De bucurie. De rasplata. De „uite, baiete, ai crescut si lumea te vede.” Lacrimi care vorbesc despre nopti nedormite, despre antrenamente prin ploaie sau pe ger cumplit, despre genunchi juliti si despre ore in sir petrecute cu mingea intr un parc pe care nu l mai viziteaza nimeni azi.
Si atunci, tocmai cand simteam ca se intampla ceva mai profund decat fotbalul… vine VAR ul. Marele distrugator de emotie. Aceasta combinatie hidoasa birocratica, rece, care scaneaza golurile cu rigla si taie bucuria cu laserul. Gol anulat. Offside milimetric. Lacrima s a dus. S a evaporat.
VAR ul asta, aseara, pe langa faptul ca a anulat un gol, a anulat o clipa sfanta. A sters un moment de glorie din ochii unui tata. A inabusit o lacrima sincera intr o tribuna care se bucura si incepea sa spere.
Si mi am zis in sinea mea: „Asta nu i doar nedrept. E inuman. Fotbalul e facut din emotii, nu din capturi de ecran si unghiuri trase la milimetru.” Golul acela poate ca n a fost valabil pentru VAR, dar pentru mine, pentru tribune, pentru acel tata, a fost cel mai real gol din lume.
Mi as fi dorit sa l imbratisez. Sa i spun: „Uita te, ce copil ai crescut! Ce capitan! Ce caracter!” Dar n am facut o. Ar fi fost ca si cum as fi dat buzna intr o rugaciune.
Si poate ca intr adevar, acolo, intre palmele acelea care acopereau ochii unui tata, nu erau doar lacrimi. Era o ruga. O recunostinta muta. O mandrie de nedescris.
Asa ca fratilor, in seara asta am vazut un gol care n a contat pe tabela, dar care va conta mereu in sufletul meu. Un gol pe care doar inimile l au validat. Am vazut lacrimile unui tata care au spus mai mult despre Dinamo decat o mie de articole. Si poate de aceea suntem aici, etapa de etapa, indiferent de scor: pentru acele lacrimi, pentru acei tati, pentru acei tineri care azi joaca in tricoul alb rosu, dar care au fost candva niste pusti desculti pe o margine de teren.
Iar in final, imi permit sa spun asta din toata inima mea de suporter:
Felicitari, domnule! Sarut mana, doamna! Pentru cat de frumos l ati crescut pe baiat. Pentru modestia dumneavoastra. Pentru educatia pe care i ati dat o. Se vede in teren. Se simte in tribune. Se vorbeste in galerie. Dinamo are in el un jucator bun, un caracter de exceptie. Si da, asta nu vine dintr un cantonament. Vine de acasa…
De aceea a ajuns capitan.
De aceea il iubim.
Si de aceea, in ciuda unui VAR cinic, lacrimile acelea vor ramane valabile pentru eternitate…
🤍♥️
