Se spune că istoria nu se repetă, dar lecțiile ei sunt readuse pe tapet atunci când apar înfrângerile.
Suntem viteji atunci când lucrurile merg bine, când luptele par ușoare și exista șanse reale de a le căștiga, cum reacționam însă atunci când apar situațiile dificile?
În 1940 mareșalul Antonescu decidea intrarea României în război alături de puterile Axei, încercând să salveze din furtuna o națiune ciuntită de Dictatul de la Viena și Pactul Ribentrop-Molotov. Fară suportul „partidelor istorice” care s-au ferit de a își asuma guvernarea într-o perioadă de profunda criză, mareșalul a fost silit să conducă singur o națiune aflată aproape de colaps.
Intrarea tancurilor sovietice în București a însemnat sfasritul mareșalului, condamnat apoi de cei pentru care se luptase într-o perioadă neagră a poporului român. În urma cu 2 ani de zile Dinamo era condamnată la moarte de un patron care nu dorea să mai bage bani sau să se mai implice în ceea ce el numea „povara Dinamo”. Clubul alb-roșu a fost oferit pe tavă oricărui posesor al sumei de 1 euro, care să își asume și datoriile făcute în perioada în care totul se decidea la RIN.
S-au vânturat diverși indivizi cu mai multe sau mai puține „catarame”, care au folosit Dinamo pentru a ieși în spațiul public dar singurii care au pus osul și au încercat salvarea clubului au fost suporterii din programul DDB. Încercarea lor a fost privită cu scepticism, nu puțini fiind cei care au spus că „suporterii nu au nici o șansă„. Venirea spaniolilor a fost o mare „iluzie” împachetată în tone de promisiuni neonorate, care au îngropat și mai tare Dinamo.
În fata dezastrului care a lovit clubul tot suporterii din DDB au fost singurii care au reacționat, încercând să salveze ceea ce părea imposibil de salvat. Financiar minunea s-a întâmplat, Dinamo nu a sucombat, sportiv însă ne lovim de impotența fotbalistica a unor băieți care au trebuit păstrați cu orice preț la echipă, înlăturarea lor ar fi dus la dezastrul financiar.
Ceea ce se întâmplă acum, când există pericolul ca dezastrul sportiv să devină realitate, seamănă cu povestea mareșalului. Sunt „umbre” care au uitat în ce condiții și cu ce arme a plecat DDB-ul la război, aceeași oameni care jurau din taste că vor fi alaturi necondiționat în încercarea de a salva clubul. Umbrele judeca, cu aceeași ardoare cu care ” reprezentanții clasei muncitoare” îl puneau la zid pe Mareșal.
Spre deosebire de ” apostolii imperiului de la răsărit” judecătorii de azi nu au în spate tancurile cu stea roșie și nici conducerea Tătucii de la Kremlin, trist este că în spate „judectaorii din umbre” nu au NIMIC.
