Am citit recent, cu stupoare, o declarație a unui cunoscut jurnalist, nu-i dau numele, care m-a făcut să trec rapid de la nedumerire la indignare sinceră, dar nu complet surprinzătoare.
Căci, vedeți dumneavoastră, acest domn jurnalist este un fel de sniper al gloriilor sportive românești, care trage fără milă, indiferent de țintă, și mai ales fără să stea prea mult pe gânduri. A lovit cândva și în Gheorghe Hagi, pentru simplul motiv că… este Hagi. Apoi a trecut la Simona Halep, ca și cum succesul ei în tenis l-ar fi trezit dintr-un somn agitat.
Dar să revin la subiectul principal, Dinamo.
Ați reușit, domnule jurnalist, să vă depășiți limitele retorice și să decretați că acest club legendar „nu mai există” și este doar „un nume”. La început am crezut că asist la o glumă nereușită, un fel de stand-up comedy improvizat și prost repetat. Dar pe măsură ce am parcurs rândurile articolului cu pricina, am realizat că nu era nici ironie, nici satiră, ci doar un amestec periculos de dezinformare și răutate gratuită.
O lovitură aplicată fără ezitare unei echipe cu zeci de ani de istorie, cu rădăcini care se întind până în cartierele Tei și Obor ale Bucureștiului interbelic. Declarațiile jurnalistului, în care reduce Dinamo la „un nume” și îi șterge cu buretele toată istoria, m-au întristat profund. Și asta nu dintr-o sensibilitate exagerată de suporter, ci din respect pentru adevărul istoric și pentru tradițiile pe care cluburi precum Dinamo le reprezintă.
Așa că m-am hotărât să scriu acest material, nu pentru a vă convinge să deveniți un fan al lui Dinamo, pentru că ar fi o cauză pierdută, ci pentru a vă oferi o lecție succintă de istorie a clubului. Una pe care, cu siguranță, ați sărit-o la documentare. Și dacă tot suntem aici, haideți să vă explic de ce Dinamo nu este doar „un nume”. Este povestea unui oraș, a unor comunități și a unor generații care au crescut cu acest simbol în suflet.
Să vă explic unde ați greșit, deși sunt sigur că adevărul vă va stânjeni puțin, ca o pereche de pantofi cu două numere mai mici. Dinamo București nu este o creație din spuma mării fotbalistice postdecembriste. Dinamo își are rădăcinile adânc înfipte în istoria fotbalului muncitoresc, acolo unde pasiunea pentru sport era mai autentică decât monologurile dumneavoastră televizate.
Vă spun pe scurt istoria, să nu vă mai bâlbâiți pe viitor. Să ne întoarcem puțin în timp, domnule dragă, căci e clar că v-ați pierdut undeva pe drum între realitate și fantezie. În 1914, pe străzile din cartierele Tei și Obor, lua naștere Unirea Tricolor, o echipă de fotbal care a devenit rapid una dintre cele mai respectate din peisajul sportiv al vremii. În 1941, această echipă câștiga titlul de campioană, fiind preluată după război de Ministerul Afacerilor Interne și redenumită Unirea Tricolor MAI.
Pe de altă parte, Ciocanul București (fosta Maccabi București) își trăia propriile povești de glorie, fiind un simbol al comunității evreiești și o echipă care a participat cu mândrie la campionatele municipale. Apoi, pe 14 mai 1948, aceste două echipe au fuzionat, formând clubul Dinamo București, copilul legitim al fotbalului muncitoresc și al pasiunii de cartier. Născut din pasiunea muncitorească și rezistența comunităților bucureștene, Dinamo este o poveste de fotbal, o lecție despre supraviețuire. Despre continuitate. Despre cum o idee poate transcende epocile, indiferent de câți autoproclamați „cunoscători” vor să o îngroape sub un maldăr de clișee.
Dinamo mai înseamnă amintirile copilăriei pentru mii de oameni, reprezintă bucuria de a fi în peluză și strigătul care unește generații întregi. Este dorința de a reuși, chiar și când toate șansele par împotrivă. Asta a demonstrat echipa și anul acesta, când, în ciuda tuturor predicțiilor apocaliptice, traversează unul dintre cele mai bune sezoane din ultimul deceniu.
Revenind la afirmațiile dumneavoastră, să spui că Dinamo este doar „un nume” este ca și cum ai susține că Cișmigiul este doar un petic de iarbă obosit, iar Grigorescu este doar un bătrânel care picta munți. O astfel de declarație nu e doar o greșeală de documentare, ci o invitație deschisă la ironii pe bandă rulantă.
Dinamo e o poveste care nu poate fi ștearsă doar pentru că v-ați trezit într-o dimineață cu chef de retorică demolatoare. Dinamo e ca o fortăreață veche, care uneori se zguduie, uneori mai cade câte o piatră, dar stă în picioare. Și va continua să stea. Nu pentru că ați fi dumneavoastră de acord cu asta, ci pentru că în spatele numelui există zeci de ani de istorie, oameni, pasiune și, mai presus de toate, o inimă alb-roșie care refuză să moară.
Așa că, domnule jurnalist, poate ar fi cazul să închideți cartea de istorie alternativă pe care o citiți și să deschideți una adevărată. S-ar putea să învățați câteva lucruri despre rădăcini, tradiție și supraviețuire.
De exemplu, vă recomand cartea „Dinamo – Renașterea Câinilor Roșii”, scrisă de Dan-Silviu Boerescu. Dar să o citiți cu atenție, nu să vă opriți doar la pasajele în care se scrie că echipa a fost preluată de către Ministerul Afacerilor Interne. Dacă lectura nu vă prinde, luați măcar notițe din capitolul despre înființarea clubului. S-ar putea să descoperiți că fotbalul românesc nu e un platou de emisiune unde totul se rezumă la audiență și replici acide.
Și apropo de replici acide, iată una sinceră: Dinamo va rămâne în istoria sportului, chiar și atunci când cariera dumneavoastră de istoric de ocazie va fi doar o amintire palidă.
În timp ce dumneavoastră veți continua să inventați povești de seară, Dinamo va fi tot acolo, pe teren, luptând pentru victorie. Pentru că, vedeți dumneavoastră, Dinamo n-a fost niciodată doar „un nume”. A fost și va rămâne o stare de spirit, un simbol al luptei și al pasiunii. Iar simbolurile, spre deosebire de monologurile ieftine, nu dispar vreodată.
În concluzie, domnule dragă, aveți tot dreptul să nu vă placă Dinamo. Dar, vă rog, încercați să respectați adevărul istoric. S-ar putea să descoperiți că realitatea e chiar mai fascinantă decât poveștile pe care le debitați.
