Fotbalul a intrat într-o eră în care idolii, legendele devin tot mai rari și par tot mai rezervați echipelor cu adevărat titanice.
Din fericire, am început să susțin Dinamo într-un moment în care încă mai puteam vorbi despre jucători emblematici, despre generația de la finalul anilor ’90, când am avut în componență fotbaliști legendari pentru acest club, oameni cu sute de meciuri în tricoul alb-roșu. Apoi, și în anii 2000, am avut parte de alți actori esențiali pe scena dinamovistă, care ne-au modelat identitatea de suporteri. Pentru cineva născut imediat după Revoluție, nu ai cum să nu-l percepi pe Claudiu Niculescu drept un veritabil simbol al acelei epoci.
Fotbalul a progresat de atunci. Dinamo, din păcate, a regresat. Fotbalul românesc s-a micșorat, iar numărul jucătorilor care au considerat că ating apogeul carierei purtând tricoul lui Dinamo s-a diminuat considerabil. Din această cauză avem atât de puțini fotbaliști care au depășit borna simbolică a 100 de meciuri disputate pentru culorile noastre in ultimii ani.
Mediocritatea ultimilor ani ne-a privat de idoli, de jucători pe care să-i privim drept viitoare legende sau măcar să aspire spre acest statut. Ne-am mulțumit cu goluri sporadice, cu momente efemere, cu reușite punctuale. Ne-am atașat emoțional de Ghezali, un fotbalist sosit din liga a patra franceză, care a avut câteva luni de excepție în liga secundă și la baraj, pe care l-am investit — poate prematur — cu aura unui nou simbol al renașterii dinamoviste. A fost un eșec. Între timp, însă, un alt jucător a reușit să câștige inimile noastre.
A apărut Dennis Politic — român, mereu jovial, cu un joc electrizant, exact ce îți dorești de la un jucător de bandă: incursiuni, șuturi, execuții spectaculoase, tot pachetul. Clubul l-a urcat rapid pe un piedestal — nu condamn decizia, probabil aș fi procedat la fel. Avea toate atuurile pentru a fi „vândut” comercial: sponsorilor, suporterilor, partenerilor.
Dinamo pierde acum mai mult decât un simplu jucător. Politic a primit și banderola, tocmai pentru că își construise imaginea unui dinamovist autentic, nu doar a unui simplu component al lotului. Dar, adesea, nu vedem dincolo de aparențe și de declarații livrate cu diplomație.
Nu cunoaștem culisele, cum cineva își cere transferul la rivali și apoi zâmbește larg în fața unor suporteri pasionați, dintre care mulți îi poartă numele pe tricou. Am învățat demult că sărutul aplicat stemei nu te face „câine”; iubirea autentică pentru culori te face „câine”. Faptele vorbesc mai sonor decât cuvintele, iar pentru noi, Dennis Politic va rămâne un eșec — un eșec al atașamentului investit într-o persoană care nu trebuia.
Din punct de vedere sportiv, trebuie identificată rapid o soluție de înlocuire. Nu cred că va fi o misiune imposibilă, având în vedere randamentul lui Dennis în sezonul precedent, dar rămâne această rană, a plecării unui jucător reprezentativ direct în tabăra rivală. Și atunci ne întrebăm, pe bună dreptate: mai avem „câini” printre noi?
Eu cred că da. Îl avem chiar pe cel în fața căruia am încercat să ridicăm un scut comun, după nedreptatea trăită la U21. El nu a afirmat niciodată explicit că este „câine”, dar a demonstrat subtil acest lucru — de exemplu, prin faptul că nu a refuzat niciodată să ofere un tricou cadou. Astfel, a ajuns să „doneze” cam 10.000 de euro din asemenea gesturi, pe care noi le percepem simbolic, dar care pentru un jucător nu sunt deloc banale. Comportamentul unui individ nu trebuie să definească un grup; nu e cazul să generalizăm. Desigur, nu îmi va conveni să-l văd pe fostul idol al copiilor — cel chemat meci de meci la autografe — îmbrăcând tricoul rivalilor, dar această lecție ar trebui să ne facă mai vigilenți.
Nu vom mai trăi, probabil, epoca „romantică” a anilor ’80-’90. Fotbalul a evoluat — pe alocuri, a și involuat. Totuși, sunt convins că pe măsură ce Dinamo va redeveni o forță a fotbalului românesc, vom regăsi acei jucători cu adevărat reprezentativi. Veritabili, nu de fațadă.
