Există jucători care poartă banderola de căpitan ca pe o decorație de carnaval și jucători care o transformă în destin.
Dinamo a avut mereu nevoie de cei din a doua categorie, pentru că la Dinamo nu se joacă fotbal cu fețe machiate pentru Instagram, ci cu nervi întinși și plămâni arși. Cătălin Cîrjan este unul dintre aceia care au înțeles asta. Nu e povestea frumoasă cu talentul nativ și driblingul șmecheresc. Este povestea dură a unuia care s-a întors de fiecare dată după ce carnea i s-a rupt și genunchiul i-a cedat. Și care s-a ridicat nu ca să se plângă, ci ca să muncească mai mult.
Florentin Petre, unul care știe ce înseamnă să alergi până la epuizare pentru Dinamo, a spus despre el simplu: primul la antrenament, ultimul care pleacă. Dar asta nu e doar disciplină de manual. E un fel de fanatism interior, acea nebunie frumoasă fără de care nu devii lider. Petre l-a văzut cum se consumă la fiecare antrenament, cum își stoarce și ultima picătură de energie ca și cum ar juca finala Champions League în fiecare marți dimineață pe terenul de la Săftica. Asta îl face diferit. Asta îl transformă în căpitan.
Și acum puneți-l alături de imaginea proaspătă a lui Alex Musi. Un copil răsfățat al fotbalului care, la naționala de tineret, a aruncat nervos banderola de căpitan când a fost schimbat. Scena a arătat ca o criză de nervi dintr-un parc de distracții, cu copilul care aruncă jucăria din mână pentru că nu i s-a cumpărat încă una mai mare. Diferența? Acea bucată de material nu e o jucărie. Este simbolul unei echipe. Este responsabilitatea colectivă condensată într-o bandă de pânză. Un gest mic, dar suficient pentru a înțelege tot despre mentalitatea unui om.
Cătălin Cîrjan nu ar fi făcut așa ceva nici în vis. Știți de ce? Pentru că pentru el banderola de căpitan este o rană purtată cu mândrie. Este greutatea istoriei care a trecut prin mâinile lui Dinu, Lupescu, Andone sau Cătălin Hîldan. El o poartă pe braț ca pe o promisiune. Nu o azvârle, nu o tratează ca pe o cârpă de schimb. În asta constă diferența dintre copilul care confundă fotbalul cu un selfie și bărbatul care înțelege că fotbalul e viață, durere și răbdare.
Am mai văzut generații pierdute care au confundat vestiarul cu o scenă de teatru, iar terenul cu un catwalk. Fotbaliști cu tatuaje de gladiatori care nu rezistau la un duel aerian mai bărbătesc, băieți cu zeci de mii de urmăritori online și zero urmăritori în sufletul suporterilor. Gestul lui Alex Musi reflectă încă o dată cum ego-ul poate ieși în față înaintea responsabilității. Vreau să nu se înțeleagă greșit: îmi place și chiar îmi este drag Alex Musi, e jucătorul nostru și nu am nimic personal cu el. Compar doar gestul său cu mândria cu care Cătălin Cîrjan poartă banderola de căpitan.
Și aici apare contrastul care ar trebui predat în orice academie de fotbal. Cătălin Cîrjan, căpitanul lui Dinamo, este exemplul concret că leadershipul nu se declară, se câștigă. El nu cere respect, îl smulge prin modul în care muncește. Nu țipă la colegi ca să arate cine e șeful, ci îi face să-l urmeze pentru că văd în el un reper. Pentru un vestiar debusolat, un astfel de om devine busola morală. Și Dinamo, clubul care a trecut prin ani de haos și umilință, are nevoie de așa ceva ca de aer.
E momentul să recunoaștem că în fotbal nu lipsesc picioarele, lipsesc mințile. Tehnică au mulți. Mentalitate, tenacitate, obsesia pentru detaliu au doar câțiva. Cătălin Cîrjan e construit din acea stofă rară care nu se rupe la primul șut al destinului. El arată că diferența dintre un simplu fotbalist și un lider autentic nu e în tabele statistice, ci în felul în care porți banderola când totul se prăbușește în jur.
În jurul lui, Dinamo își regăsește jocul, sensul. În fața suporterilor, Cătălin Cîrjan joacă fotbal, trăiește. Iar asta se simte. E un soi de liturghie fotbalistică, unde pasele sunt rugăciuni, duelurile sunt testament, iar fiecare ridicare după o cădere e o predică despre supraviețuire. În gesturile lui Cătălin Cîrjan vezi memoria unei echipe care refuză să moară.
Și aici e toată chichița: într-o parte, banderola aruncată ca pe o cârpă. În cealaltă, banderola purtată ca un crez. Din această diferență se nasc echipe, se nasc lideri și se scriu istorii. Cătălin Cîrjan nu este perfect și nici nu trebuie să fie. Dar prin felul în care respiră fotbalul, prin modul în care își consumă existența pe teren, arată că la Dinamo există încă coloană vertebrală.
Restul? Sunt doar focuri de paie. Scandaluri de o zi. Gesturi infantile care se sting în anonimat. Fotbalul îi uită repede pe cei care aruncă banderole. Însă îi ține aproape pe cei care le ridică și le poartă ca pe o armură. Iar acolo, la centrul terenului, Cătălin Cîrjan nu joacă pentru Dinamo.
El este Dinamo… 🤍♥️
