Dinamo joaca in anonimat aceasta a doua parte a sezonului. Cu totii ne-am luat ochii de la ce este, ne gandim la ceea ce va fi si visam la un viitor mai bun .
Am spus, in urma cu putin timp, ca Bratu are o situatie extrem de ingrata, nimeni nu il va lauda atunci cand echipa castiga un meci de play-out, dar toata lumea il va arata cu degetul in cazul unui rezultat nefavorabil.
Din pacate, pentu el si pentru noi, primul esec in play-out a venit foarte repede, intr-un joc cu ultima clasata din liga 1, Juventus Colentina.
Am trait ieri, in Stefan cel Mare, o paleta larga de sentimente. Am inceput meciul simtind o aroganta oarecum blazata ( jucam cu descultii astia in play-out ), apoi am trait confunzie ( nu ma asteptam la un joc atat de prost), apoi m-am simtit penibil scriind despe ce se intampla in teren, iar la final sa traiesc sentimentul omului ranit si umilit.
Jocul nostru nu este unul care sufera, jocul nostru este in coma profunda. Ne aparam prost, pasam groaznic si atacam infiorator.
Prima repriza a fost un chin infiorator de a ajunge la poarta adversa. Nu este de minare ca Dinamo a tras primul sut spre poarta in minutul 42. Baietii aia in rosu si alb pareau niste functionari plictistiti, intr-o seara de vineri, functionari care prefera sa se afle in cu totul si cu totul alta parte decat pe terenul de fotbal.
Repriza secunda a fost putin mai animanta, pana la golul al doilea al celor de la Juventus, apoi lehamitea si lenea functionarilor cu caini pe piept si-a intrat din nou in rol.
Suporterii dinamovisti mai incaseaza o umilinta marca Negoita & Co si ne intrebam oare cand se ca opri starea asta de fapt.
Dupa o asemenea evolutie nu pot nota nici un jucator. Atrag atentia asupra formei sportive groaznice prin care trece Gabi Torje, si a faptului ca in conditiile unui buget redus, salvarea de la retrogradare devine un obiectiv realist.
