O problemă pe care eziți să o rezolvi are șanse mari să se acutizeze, iar lipsa unei decizii ferme va însemna invariabil un eșec.
„Boala lungă, moarte sigură”, este expresia pe care o folosim când vorbim despre o problemă a cărei rezolvare o amânăm la infinit.
La Dinamo, problema lipsei unui atacant central nu a apărut nici astăzi, nici ieri, ci din momentul în care a devenit clar că Selmani nu va continua la echipă, iar Pop nu reușea să se integreze în mecanismul gândit de Kopic. Venirea lui Perica a rezolvat doar parțial situația, pentru că nicio echipă care se respectă și are pretenții la un loc de cupă europeană nu poate conta pe un singur atacant.
Accidentarea de lungă durată a vârfului croat, coroborată cu discuțiile din ultima săptămână privind o eventuală ofertă, nu a făcut decât să adâncească o problemă nerezolvată de mult timp. Pentru că, trebuie spus, indiferent de situația medicală a croatului, Dinamo ar fi trebuit să aibă în lot un atacant capabil să-l înlocuiască oricând pe jucătorul adus de Kopic.
Ceea ce, recunosc, m-a surprins în discursul conducerii lui Dinamo din această vară a fost ideea că „vom aduce atacant în funcție de situația lui Perica”. Consider că aici s-a făcut o eroare, care totuși mai poate fi remediată. Strategia corectă ar fi fost aducerea unui atacant indiferent de deznodământul cazului Perica. Altfel, problema – deja veche – nu doar că nu se rezolvă, ci s-a acutizat și mai mult în ultimele săptămâni.
Sunt convins că toți cei de la Dinamo au intenții bune, își doresc ca echipa să performeze și să aibă succes. S-au făcut eforturi considerabile în ultimii ani, eforturi care au ridicat clubul la un alt nivel, unde, în mod firesc, există și alte așteptări. Totuși, există un principiu care spune: „cine ezită să facă un pas riscă să rămână toată viața într-un picior”. În cazul lui Dinamo, riscul este să rămână într-un… jumătate de atacant.
