„Si Domnul a privit cu mila spre Abel si jertfa lui, dar spre Cain(e) si comunicatul sau n a cautat cu bunavointa. Si s a maniat Cain(e), si fata i s a posomorat…”
(Evanghelia dupa Stefan cel Mare, cap. 1948, versetul Miercurea Ciuc)
A fost odata ca niciodata, ca de n ar fi, ne am linisti si noi. Erau doi frati. Unul, cu plete adolescentine, cu crampoane nfipte in iarba groasa a suferintei, crescut printre stadioane demolate si nopti nedormite. Celalt, tuns scurt, regulamentar, ras si lustruit, crescut in Olimp si salile cu parchet ingrijit, unde se joaca sporturi fara scaieti in fund si fara picioare rupte de vreo intrare dura.
Pe cel dintai il chema Abel. Da, acel Abel, 1948 in buletin, cu fani care si vand plasma din sufragerie ca sa prinda un bilet la baraj. Celalalt era Cain(e), un frate mai rece, crescut cu paza la poarta si discursuri de protocol in fata ministerelor. Abel avea vocea Peluzei, Cain(e) avea vocea faxului oficial. Primul sufla viata in tribune, al doilea sufla praf pe trofee de la popice.
Si intr o seara de iulie, cand in Miercurea Ciuc nu se misca frunza fara sa intrebe vantul daca e romaneasca, suporterii lui Abel au fost gazati. Cu bilete in mana, cu lozinci in piept, cu rabdarea in piuneze, au fost tratati ca niste invadatori in propria tara. Din dragoste pentru echipa au fost scuipati cu spray si scuzati cu bastoane.
Si n timp ce Abel plangea in peluza cu ochii plini de lacrimile altora, Cain(e) s a ridicat, a scos de sub masa o hartie mirosind a toner de minister si a dat un comunicat: „Precizam ca nicio sectie sau activitate a noastra n are legatura cu aceste evenimente. Noi promovam valorile olimpismului, respiratia yoghina si respectul fata de adversar”.
Mda… Un comunicat de o relevanta zdrobitoare, fix ca o lectie de franceza predata in timpul unei inundatii si oportuna ca o autostrada care se termina in padure.
Si atunci s a rupt Cerul. Din el n au cazut flacari, ci meme. Sute. Mii. Suporterii lui Abel, care pana mai ieri cantau si la meciuri de popice pentru frati, s au trezit lepadati ca un pliant electoral dupa alegeri. „Noi, astia cu fumigenele, cu deplasarile, cu steagul tarii pe piept… noi, cu biletele platite si demnitatea gatita… NOI suntem problema voastra?”
In loc de solidaritate, au primit un deget aratator. In loc de o fraza de sprijin, au primit distantare – sociala, politica, identitara. Ca la o nunta unde nasii se dezic de ginere, fix cand dansul e incins si soacra mare varsa vinul pe rochie.
Fratilor, „Marea Unire” sta sa vina, ne ziceau ei. Vine fuziunea, vine salvarea, vine contopirea miraculoasa intre doua entitati care s deja inrudite de sange si glorie istorica. S a terminat cu insolvabilitatea, se trece la invincibilitate!
Eh, da’ n a venit nimic. Niciun Mesia al fuziunii, doar un nou Iuda cu semnatura si antet. Comunicatul – ala, frumos caligrafiat si parfumat a indiferenta – e tot ce ne a fost dat.
Fac un apel deschis si sincer catre fratii din peluze si tribune…
Fratilor, sa nu ne mai amagim. Cine te lasa balta cand esti calcat in picioare, n o sa te tina de mana nici cand dai gol in prelungiri. Cine te baga sub pres cand bati toba pentru culorile clubului, o sa ti bage si portavocea in dulap daca da bine la Comitetul Executiv.
Abel moare. Nu de sabia lui Cain(e), ci de foamea de demnitate. Dar pana la moarte, mai are un cuvant de rostit. Si cuvantul lui e: „prezent!”. In peluza, in deplasare sau acasa, in ciuda tuturor.
Si Dumnezeu l a intrebat pe Cain(e): „Unde este fratele tau, Abel?”
Iar Cain(e) a raspuns: „Sunt eu pazitorul lui?”
Nu, nu esti. Dar ai fi putut fi!
Epilog
Fuziunea? Asocierea? Marea Unire? Nu stiu ce sa zic… Cand fratii se dezic unii de altii cu atata gratie institutionala, parca l aud pe Ceasca zicand: „Noi n avem nimic de a face cu poporul, tovarasi.”
Comunicatul? O capodopera literara. Atat de steril, incat poate fi folosit ca sablon pentru viitoarele scuze catre vreun partener chinez care s a impedicat pe holurile clubului.
Am scris acest pamflet? L am scris. A fost trait? Cu siguranta.
Dar cine este Cain(e) si cine este Abel, va las pe voi sa judecati. Eu doar am aprins o lumanare ironic rautacioasa la altarul amintirii noastre comune.
Restul… e gaz.
