În fotbalul românesc, Europa seamănă tot mai mult cu oglinda din baie de dimineață. Până să aprinzi lumina, ai impresia că arăți impecabil. Apoi apeși întrerupătorul și realitatea îți arată fiecare rid, fiecare imperfecțiune și fiecare iluzie pe care întunericul o ascundea cu generozitate.
Asta este, de fapt, Europa pentru echipele noastre.
O oglindă fără milă.
În fiecare vară plecăm spre preliminarii cu pieptul umflat și cu discursuri despre obiective îndrăznețe. Ne întoarcem însă surprinși că adversarii, pe care îi priveam de sus doar fiindcă provin din campionate fără rezonanță, joacă un fotbal mai modern, mai intens și, de multe ori, mai inteligent.
FCSB a transformat Letonia într-un coșmar sportiv. U Cluj și-a încheiat aventura europeană înainte să apuce să o guste cu adevărat. După rezultatul dezastruos de aseară, CFR a ajuns și ea la capăt de linie. Se pare că doar U Craiova va continua drumul, dar îmi lasă impresia că o face ca un alpinist care înaintează mai mult din încăpățânare decât din siguranță.
Și, ca de fiecare dată, începe festivalul explicațiilor.
Arbitrul. Oboseala. Ghinionul. Terenul. Programul…
Dacă le mai adunăm pe toate, mai lipsește doar să aflăm că Mercur era retrograd și tabloul este complet.
Numai că adevărul este infinit mai simplu și mai dureros.
Europa nu ne umilește.
Europa doar ne spune adevărul.
Campionatul românesc încă permite iluzii. Îți permite să ascunzi lipsa de viteză sau posesia sterilă, să maschezi un lot dezechilibrat prin inspirația unui jucător și să confunzi câteva victorii consecutive cu progresul.
În Europa, machiajul cade după primul fluier.
Acolo nu contează cât de frumos ai prezentat proiectul în conferința de presă.
Contează dacă fundașul știe unde trebuie să fie în secunda următoare.
Nu contează cât de spectaculos a fost videoclipul de prezentare al ultimului transfer.
Contează dacă acel transfer poate susține ritmul unui meci european.
Nu contează câte promisiuni au fost rostite.
Contează câte automatisme există între jucători.
De aceea cred că marea problemă a fotbalului românesc nu este valoarea.
Marea problemă este improvizația.
Noi construim echipe ca și cum am renova o casă în timp ce familia locuiește deja în ea. Se sparg pereți în mijlocul sezonului, se mută mobila dintr-o cameră în alta și, când vine Europa, ne mirăm că încă mai miroase a var proaspăt.
Unele cluburi își pregătesc preliminariile exact cum își pregătește un student examenul: deschid cursul în ultima noapte și speră că profesorul va avea o zi bună.
Iar când nu funcționează, vina este întotdeauna în altă parte.
Niciodată în oglindă.
Aici începe însă adevărata discuție despre Dinamo.
Pentru că este foarte ușor să râzi de greșelile altora.
Mult mai greu este să înveți din ele înainte să le repeți.
Dinamo are astăzi o șansă pe care celelalte cluburi au irosit-o de prea multe ori.
Știe, încă din acest sezon, că obiectivul este calificarea în Europa.
Asta înseamnă că nu mai are nicio scuză să înceapă construcția abia vara viitoare.
Europa nu se construiește în iunie.
Se construiește acum.
Primul pas este păstrarea coloanei vertebrale a echipei. Relațiile de joc sunt ca încrederea dintre oameni: se câștigă greu și se pierd foarte repede. Nu poți schimba jumătate din titulari în fiecare vară și să pretinzi că automatismul va apărea din entuziasm.
Al doilea pas este completarea lotului înainte de cantonament.
Nu în ultimele zile ale perioadei de transferuri.
Nu după primul tur preliminar.
Nu după eliminare.
Echipa care va reprezenta Dinamo în Europa trebuie să fie aceeași echipă care transpiră împreună în pregătirea de vară.
Al treilea pas este dublarea valorică a fiecărui post.
Europa nu iartă accidentările, suspendările sau oboseala. Campionatul, Cupa și competițiile continentale înseamnă un maraton, iar maratoanele nu se câștigă cu unsprezece alergători. Se câștigă cu un lot capabil să mențină același ritm indiferent cine intră pe teren.
Mai este însă ceva.
Poate cel mai important.
Mentalitatea.
Prea mulți ani, cluburile românești au mers în Europa cu complexul elevului care speră doar să nu fie scos la tablă.
Dinamo nu are voie să plece cu această stare de spirit.
Respectul pentru adversar este obligatoriu.
Frica nu.
Astăzi îi numim ironic pe unii „campioni de prin sate”.
Realitatea este că acei „campioni de prin sate” au înțeles ceva ce noi încă refuzăm să acceptăm: fotbalul modern nu se mai joacă după buget, tradiție sau numărul de trofee din vitrină.
Se joacă după organizare.
După intensitate.
După continuitate.
După profesionalism.
Iar acestea nu se cumpără în ultimele două zile de mercato.
Se construiesc.
Zi după zi.
Antrenament după antrenament.
Decizie după decizie.
Dinamo are astăzi privilegiul de a privi toate eșecurile fotbalului românesc ca pe un manual deschis.
Ar fi o greșeală uriașă să-l citească doar din curiozitate.
Trebuie să-l citească pentru a nu-l retrăi.
Calificarea în cupele europene ar însemna un pas uriaș pentru clubul nostru.
Dar calificarea nu trebuie să fie visul.
Trebuie să fie doar începutul lui.
Fiindcă Europa nu răsplătește entuziasmul.
Nu impresionează cu promisiuni.
Nu are răbdare cu improvizația.
Ea răsplătește doar cluburile care au avut înțelepciunea să înceapă construcția cu mult înainte de primul fluier.
Iar dacă Dinamo va înțelege această lecție încă din sezonul acesta, atunci, peste un an, nu vom mai vorbi despre încă o echipă românească plecată în excursie prin Europa.
Vom vorbi, în sfârșit, despre o echipă românească pregătită să rămână acolo…
