AcasăEditorialEroi în clepsidră: Căutarea idolilor pierduți in negura istoriei dinamoviste

Eroi în clepsidră: Căutarea idolilor pierduți in negura istoriei dinamoviste

Preambul: „Căci idolii s-au nimicit, vrăjitorii au pierit, și toți făcătorii de idoli au dispărut din pământ.”

Azi dimineață, preocupat fiind cu diverse activități cotidiene, dar cu urechea lipită la umorul spontan al realizatorilor matinalului și, din când în când, cu ochii țintă pe ei, mi- a stat inima când unul dintre aceștia a adus în discuție lipsa idolilor de la echipă din ultima vreme, precum și nevoia de idoli. Brusc m-a lovit un val de nostalgie care mi-a învăluit întreaga ființă. Imagini din copilărie au început să se deruleze cu repeziciune, imagini cu idolii mei din fotbal. Fiecare dribling, fiecare gol marcat și fiecare moment de triumf al acestor idoli au rămas în memorie ca niște comori neprețuite, alimentându-mi de a lungul anilor pasiunea și admirația pentru fotbal.

În lumea sportului, și în special în cea a fotbalului, mai presus de rezultate și trofee, idolii reprezintă adevărata măsură a grandorii unei echipe. Idolii sunt speranța eternă, vinul tânăr ce îmbată simțurile fanilor. Fără idoli, e ca și cum ai privi o frescă fără culoare, ca si cum ai participa la o liturghie fără tămâie. Inevitabil, gândul îmi zboară spre unii dintre idolii trecutului dinamovist – Lucescu, Dinu, Dumitrache, Nunweiller, Dudu Georgescu, Augustin, Mulțescu, Lupescu – oh Doamne! și câți alții ca ei mai sunt! – ale căror nume au trecut testul timpului și au împlântat adânc rădăcini în inimile suporterilor dinamoviști.

Poate vă întrebați și sunteți revoltați că nu l-am menționat printre idoli și pe Unicul Căpitan, Cătălin Hâldan. Și pe bună dreptate, de altfel! El nu este numai idol, este unic, este simbol, este sens, este nirvana, este tot ce ne definește ca suflare dinamovistă. El merită să fie menționat separat, să fie deasupra tuturor. Și este deasupra tuturor!

Oare ce s-a întâmplat cu idolii din Ștefan Cel Mare? Cu acei fotbaliști care umpleau tribunele cu un murmur de admirație, cu acei eroi care făceau inimile suporterilor să bată cu puterea unui torent? Dinamo, odinioară o pepinieră de talente și o fabrică de idoli, pare să fi intrat într-o epocă a anonimatului.
Ce s-a întâmplat însă în ultima vreme? De ce își caută zadarnic fanii un nou idol în istoria recentă dinamovistă?

Am pierdut oare capacitatea de a crea idoli? Sau poate tinerii fotbaliști de azi nu mai au modele demne de urmat? Poate sunt prea grăbiți, prea preocupați de faimă și bani, prea puțin preocupați de sacrificiu și dăruire.
Poate din pricina distincției subtile dintre idol și lider, distincție la care face aluzie cu atâta finețe Plutarh: „Cine conduce nu e întotdeauna admirat, și cine e admirat nu conduce întotdeauna.” Un lider poate fi ales, însă un idol se naște din scânteile pasiunii autentice.
Dacă idolul este o figură carismatică, adorată de mulți, liderul este cel care îi ghidează pe ceilalți, care își asumă responsabilitatea și îi inspiră pe ceilalți să își depășească limitele. Din păcate, în fotbalul modern, idolii sunt tot mai rari, iar liderii sunt tot mai puțin apreciați pentru calitățile lor de lider.

Ce folos să avem lideri de carton, când suntem flămânzi de mitul care făcea odinioară înconjurul stadioanelor?
Într-o eră când imaginea înseamnă totul, poate Dinamo a ratat ocazia de a-și creiona un nou idol, din lipsă de inspirație și viziune pe termen lung. Căci după cum spunea Nietzsche: „Idolii sunt pretutindeni, idolii sunt necesari, idolul nu poate să lipsească niciodată și nici măcar idealul absolut.” Prețuiți sunt mereu aceia care ascund comori sub veșmântul obișnuit al talentului autentic.

Dar unde sunt idolii din zilele noastre? Cine este acel jucător care să ne ridice sufletele și să ne facă să credem că totul este posibil? Cine este acel jucător care să fie mai mult decât un simplu fotbalist, ci un simbol al echipei, un far pentru suporteri?
În căutarea răspunsului, nu pot să nu mă gândesc la cuvintele lui Adrian Păunescu, care a zugrăvit imaginea idolilor și a eroilor: „Când eram un puști, în urma lor alergam, / Și când creșteam în vârstă, îi visam…”

Fotbalul este, în multe privințe, oglinda societății noastre, iar lipsa idolilor înseamnă poate și o criză a valorilor. Dar adevărații lideri nu se lasă descurajați de lipsa de strălucire a altora. Ei își continuă drumul, își inspiră echipa și își îndreaptă privirea către viitor. Așa cum spunea și Cicero: „Virtutea este suficientă pentru a fi propriul tău idol.”
Pe de altă parte, generațiile mai noi își găsesc ușor idoli în alte domenii – muzică, filme, social media. De ce am alege un fotbalist de-al nostru când putem idolatriza o vedetă globală? Poate clubul ar trebui să învețe lecția marketingului modern. Sau poate asta e prețul de plătit pentru sportul de masă – idolii s-au risipit ca să ningă democratizarea talentului.

Oricum, rămâne un sentiment de nostalgie pentru acele vremuri când portarii cu mănuși din piele uriașe și jucătorii rebeli și liberi erau întrupări aproape mitice ale pasiunii roș-albe. „Priveam iarăși la tine ca la un idol…” suspina Arghezi în versuri ce par a deplânge dispariția idolilor dinamoviști. Să sperăm că zig-zagurile sorții vor readuce curând un nou zeu pe altarele fotbalului dinamovist!
Dinamo are nevoie de idoli. Are nevoie de fotbaliști care să umple din nou tribunele cu emoție, care să inspire copiii să viseze cu ochii deschiși.
„Căci unde nu este viziune, poporul piere”, spunea înțeleptul.

E nevoie de o viziune, de un plan, de o strategie pentru a readuce Dinamo pe culmile gloriei. E nevoie de o academie care să cultive talente, de antrenori care să șlefuiască diamante brute, de conducători care să pună pasiunea mai presus de profit.
„Nu există idoli, sunt doar oameni ca noi.” – o opinie tot mai frecventă în societatea modernă. Adevărat, idolii sunt oameni ca noi, cu slăbiciuni și defecte. Dar ei au și ceva mai mult: o scânteie divină, o pasiune care arde mai tare, un talent care îi face speciali.
Idolatria în fotbal transcende simpla apreciere a abilităților pe teren; ea atinge corzile sensibile ale identității și apartenenței. Cum spunea Seneca, “Divitae bonum non sunt” (Bogăția materială nu este binele suprem). În acest sens, idolii nu sunt doar cei mai buni jucători, ci și cei care îmbogățesc patrimoniul emoțional al clubului.

Marele Victor Hugo spunea că „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit timpul.” Timpul ca Dinamo să renască din cenușă a sosit. Timpul ca stadioanele să rezoneze din nou de strigătele de admirație ale suporterilor. Timpul ca idolii să se ridice din nou din umbra anonimatului.

În concluzie, Dinamo București se află într-o perioadă de introspecție și regândire a valorilor sale. În timp ce liderii pot fi găsiți și formați, adevărații idoli sunt rari și apar doar când condițiile sunt propice. Ei sunt cei care lasă o amprentă incredibilă asupra istoriei clubului și a inimilor suporterilor. În căutarea acestor figuri, Dinamo trebuie să privească dincolo de rezultatele imediate și să cultive o cultură care să permită emergența idolilor de mâine.

Metaforic vorbind, Dinamo a avut cândva un panteon plin de zei ai fotbalului, dar acum altarul pare gol. Suporterii încă mai vin la stadion, dar în loc să aducă ofrande idolilor, ei vin cu speranța de a găsi un nou nume care să merite să fie aclamat.

Închei cu o maximă dragă mie: „Fotbalul e ca viața: un amestec de lătrat și filozofie. Dinamo le stăpânește pe ambele.”

loading...
Articole similare

RADIO DINAMO PATREON

- Advertisment -spot_img

SUNTEM PESTE TOT

82,000FaniÎmi place
15,100AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Cele mai populare