Eu am fost dintotdeauna dinamovist, dar nu am fost atât de fanatic, mergeam rareori la meci, mai mult mă uitam la TV.
De când a renunțat Negoiță și am simțit fiorii reci ai falimentului, poate chiar unul asemănător Sportului Studențesc și am simțit nevoia să mă implic. Întâi în ADPD, pe urmă în DDB. Cotizație plătită până în 2025, bilete, hanorace, tricouri, orice mai nascoceau cei pe care-i simțeam la fel de disperați ca mine.
Acum nu pot lipsi la nici un meci pe Arcul de Triumf, simt că e datoria mea și am remarcat un lucru … deși au fost meciuri grele, greșeli, nu am auzit un reproș din tribună la adresa jucătorilor. Nici măcar un singur cuvânt, numai încurajări.
Dinamo a devenit, mai mult că oricând, ECHIPA NOASTRĂ, la propriu și la figurat. Nu am mai întâlnit un asemenea fenomen pe vreun stadion din România. Se cumpără jucători cu 1.5 mil euro și toți sunt înjurați odată cu patronii: „zgarcitule, cum vrei să luăm campionatul cu distrușii ăștia” etc etc .
Pentru prima dată în Romnia nu se întâmplă așa ceva, e incredibil, încurajăm jucătorii și chiar unii pe alți … „hai că putem … toți, împreună”. Am ajuns să apreciem tacit măcar, noii patroni, să îi respectăm, că vin odată cu noi să ajute, umăr la umăr. Sper să nu uităm niciodată lecția primită din această perioadă disperată …