Uneori, fotbalul îți pune în față o alegere care pare simplă până când începi să numeri nu doar banii, ci și lucrurile care nu pot fi trecute într-un bilanț.
Așa arată, din punctul meu de vedere, posibilitatea sau probabilitatea ca derby-ul Dinamo – FCSB, meci organizat de Dinamo, să părăsească Bucureștiul și să se mute la Cluj, în condițiile în care Arena Națională nu este disponibilă, iar alternativa bucureșteană rămâne Arcul de Triumf, cu 7.500 de locuri.
La prima vedere, calculele par aproape imbatabile. Cluj Arena înseamnă peste 30.000 de locuri și, implicit, perspectiva unui public mult mai numeros. Dinamo poate transforma derby-ul într-un eveniment de anvergură, cu încasări mai mari, expunere mai mare și o atmosferă pe măsura celui mai important meci al sezonului.
Dar fotbalul, ca și viața, are prostul obicei de a complica exact lucrurile care par simple.
Cât valorează, de fapt, un stadion plin?
Dacă la Cluj vor veni 20.000, 25.000 sau chiar 35.000 de spectatori, diferența față de cele 7.500 de locuri de pe Arcul de Triumf poate fi importantă financiar. Și ar fi absurd să ignorăm acest argument. Dinamo nu-și poate permite luxul de a întoarce spatele unei asemenea oportunități.
Dar venit mai mare nu înseamnă automat profit mai mare. Există chirie, logistică, organizare și toate celelalte costuri pe care le presupune un asemenea eveniment. Fără cifrele reale, nimeni nu poate spune serios cât câștigă Dinamo din această mutare.
Și, chiar dacă răspunsul financiar va fi unul spectaculos, rămâne o întrebare pe care banii nu o pot închide: cât valorează pentru Dinamo un suporter care nu cumpără un bilet pentru un derby, ci un abonament pentru un sezon întreg?
Dinamo are aproximativ 2.300 de abonați. Sunt oameni care au spus „da” clubului înainte să știe cum va arăta sezonul, cine va juca, câte victorii vor veni și câte dezamăgiri vor trebui înghițite. Sunt oameni care revin meci după meci, inclusiv atunci când adversarul nu aduce tribunele pline și camerele de televiziune.
Știu asta și din postura celui care vine la meciuri de la 88 de kilometri de București. Pentru mine, un meci al lui Dinamo înseamnă drum, timp, bani, emoție și, mai ales, sentimentul că fac parte din povestea acestui club.
De aceea mă întreb: ce simte un abonat atunci când tocmai derby-ul, unul dintre meciurile pentru care și-a cumpărat abonamentul, pleacă din București?
Nu spun că toți abonații vor fi nemulțumiți. Ar fi nedrept să vorbim în numele lor. Dar întrebarea trebuie pusă.
Pentru că un abonament nu este doar un bilet cumpărat în avans. Este și o relație de încredere. Iar într-un fotbal în care cluburile vor să-și transforme suporterii în comunități și comunitățile în parteneri, această relație nu poate fi tratată ca o simplă rubrică trecută într-o agendă de lucru.
Apoi apare numărul seducător: 30.000.
Treizeci de mii de oameni într-o tribună arată extraordinar. Dar câți dintre ei vor reveni la următorul meci?
Câți vor veni la un Dinamo – FC Botoșani într-o seară de miercuri? Câți vor cumpăra un abonament? Câți vor lua un tricou? Câți vor rămâne conectați la club după ce derby-ul se va fi terminat?
Cu alte cuvinte: câți sunt spectatori ai unui eveniment și câți pot deveni suporteri ai lui Dinamo?
Aici, paradoxal, Clujul poate deveni mai mult decât o soluție pentru un meci.
Dinamo are în Ardeal un bazin important de suporteri și simpatizanți. Poate că această partidă reprezintă șansa clubului de a se apropia de oameni pe care îi are în statisticile nevăzute ale pasiunii, dar pe care nu i-a avut niciodată suficient de aproape.
Poate că printre cei 20.000 – 30.000 de oameni se află câteva mii care, după derby, pot deveni membri ai comunității, cumpărători de produse marca Dinamo, participanți la proiectele clubului sau, de ce nu, viitori abonați.
Dar aici apare următoarea întrebare: cum transformi spectatorul unui derby în suporterul unei echipe?
Pentru că nici numărul de 30.000 nu trebuie confundat cu o comunitate. FCSB are, la rândul ei, un bazin consistent de suporteri în Ardeal. Așadar, un stadion plin nu înseamnă automat că Dinamo și-a descoperit 30.000 de noi suporteri.
Înseamnă, înainte de toate, că a creat un eveniment.
Iar diferența dintre un eveniment și o strategie este ceea ce se întâmplă după el.
Mai există însă ceva. Ceva care nu încape nici în contabilitate, nici în statistici: identitatea.
Dinamo și FCSB sunt două echipe din București. Derby-ul lor s-a construit în București, din rivalități istorice, victorii, înfrângeri, orgolii, generații și amintiri. Iar acum, unul dintre cele mai importante meciuri ale fotbalului românesc ar urma să se joace… la Cluj.
Ce mai rămâne din geografia unui derby atunci când derby-ul își schimbă orașul?
Poate că, în fotbalul modern, stadionul este doar decorul, iar adevărata arenă este creată de oameni. Poate că 30.000 de oameni la Cluj pot produce o atmosferă pe care Arcul de Triumf nu o poate oferi.
Dar poate că locul contează mai mult decât credem.
Și aici trebuie să privim atent și relația cu FCSB. Faptul că cele două cluburi ar ajunge la un acord asupra unei soluții care le avantajează pe amândouă este perfect firesc. Dar Dinamo este organizatoarea partidei. Iar într-o asemenea situație, criteriul fundamental trebuie să rămână interesul lui Dinamo și relația cu propriii suporteri.
Dacă mutarea la Cluj aduce mai mulți bani, mai multă expunere și, mai ales, suporteri noi, atunci conducerea are argumente puternice.
Dacă însă rămânem doar cu o seară spectaculoasă și o încasare consistentă, iar după stingerea reflectoarelor ne întoarcem la aceeași comunitate de ieri, atunci merită să ne întrebăm dacă am făcut o afacere sau am construit ceva.
Pentru că un club nu se construiește dintr-un singur meci. Se construiește din oamenii care revin la următorul. De aceea, nu cred că întrebarea corectă este dacă Dinamo trebuie să aleagă între bani și suporteri. Un club sănătos ar trebui să le poată avea pe amândouă.
Întrebarea adevărată este dacă Dinamo știe să transforme această oportunitate într-o strategie.
Dacă la Cluj vin 30.000 de oameni și după derby rămân doar 30.000 de fotografii frumoase, a fost un eveniment.
Dacă din acea seară se nasc mii de suporteri mai apropiați de club, a fost strategie.
Iar dacă Dinamo reușește să-i câștige pe cei din Ardeal fără să-i facă pe cei aproximativ 2.300 de abonați să simtă că au fost sacrificați pentru o singură seară, atunci poate că mutarea derby-ului va fi fost mai mult decât o soluție de moment.
Va fi fost o decizie de management. Poate chiar una foarte bună.
Pentru că, până la urmă, verdictul nu-l va da numărul de oameni care vor intra pe Cluj Arena. Îl va da ceea ce rămâne după ce se sting luminile.
Dacă rămân doar banii, a fost o afacere.
Dacă rămân și suporteri noi, a fost o strategie.
Iar dacă Dinamo reușește să-i păstreze aproape și pe cele două mii și ceva de suflete care au spus „da” întregului sezon, atunci poate că a găsit ceva mult mai greu de obținut decât un stadion plin: echilibrul dintre profit, brand și loialitate.
Și atunci întrebarea nu mai este dacă Dinamo a mutat un derby la Cluj.
A mutat Dinamo doar un meci din București sau a făcut primul pas către un Dinamo mai mare decât Bucureștiul?
Răspunsul îl vom afla după ce se vor stinge luminile…
