Va spun sincer că am privit dispariția sau falimentarea altor echipe de tradiție din România fără să mă gândesc serios că această drama va apărea și în viețile noastre, în viața clubului meu drag.
Însă, de câțiva ani, trăim această realitate morbidă, în care eu nici până acum nu mi-am dorit cu adevărat să mă adâncesc, să mă obișnuiesc cu ea de parcă va continua pentru ceva vreme.
De la sezon la sezon, am aceiași nervi : inadmisibil să pierzi cu FCSB (deși au un lot infinit mai valoros), supărare mare când pierdem cu 3-0 sau 4-0 (deși e normal, având în vedere capabilitățile noastre curente), iar atunci când facem egal, sunt frustrat că nu am scos toate punctele.
Nu am mai fost realist pe toată durata unui sezon de foarte mult timp, de pe când aveam 14-15 ani, în perioada în care Dinamo umbla printre primele locuri, dar eșua să prindă podiumul spre finalul sezonului. Atunci spuneam lucrurilor pe nume : Dinamo trebuie să fie acolo sus! Aveam lot, aveam posibilități financiare mult mai bune. Dar acum? Ce pot face acum, când trebuie să iau în calcul banii limitați, jucătorii și mai limitați, staff-ul care nu a fost ales meticulos, ci mai mult pe baza de voluntariat masochist (respect, Flavius!) …
Ultimele două sezoane au decurs în felul următor : la început, am fost foarte angrenat în realitate, am dorit să fiu cu picioarele pe pământ. Deja, spre mijlocul sezonului, clacam. Spuneam lucruri de genul ‘’Cum e posibil, frate, să nu câștigi niciun meci?’’. Mândria și orgoliul dinamovist interveneau mereu pe la mijlocul sezonului, atunci când mizeria ajungea undeva deasupra capului și nu mai suportam nici ironiile rivalilor, nici ale presei, nici drama proprie.
Însă am fost alături ‘’la bine și la rău’’ ? Dacă răspunsul tuturor este ‘’da’’, atunci haideți pe stadion să ne susținem echipa pe un drum diametral opus față de 2007, față de 2012 când măcar jucam finală Cupei. Dacă am fost alături de ei când ne luptăm pentru dominantă, pentru supremație, haideți să fim alături de ei și când luptăm să scăpăm de captivitate, să supraviețuim încă o zi pe lumea asta. Dacă și tu, frate dinamovist sau soră dinamovistă, te regăsești în această dramă a mea și a noastră, gândește-te de două ori înainte să iei decizii radicale (retragere din program DDB, absență la stadion etc.).
TU, câine, ai fost acolo la ‘’bine’’. Dacă dispari la ‘’rău’’, ce rămâne din noi? Ce vor învăța copiii voștri de la voi, și ai mei de la mine? În viața asta mai avem ceva de făcut. Vă las cu un citat potrivit, de la unchiul Ionuț Zainea:
‘’Dinamo se iubește, Dinamo nu se judecă.’’
