Nu supraviețuire. Dominație. Restul e pentru hamsteri, pentru peștișori aurii și pentru FCSB, care trăiește de ani de zile în acvariul unui patron care le dă fulgi colorați și îi filmează pe TikTok.
Dinamo nu e peștișor. Dinamo e rechin. Și rechinul nu se roagă la firimituri, înghite tot.
Am jucat prea mult rolul bolnavului ținut pe perfuzii. Fiecare victorie era tratată ca un miracol medical. Fotbalul nu e terapie intensivă, e ring. Iar Dinamo nu are ce căuta cu tubul de oxigen. Este obligată să intre în ring cu mănușa de fier. Supraviețuirea e pentru bieții pensionari politici care mai prind un mandat pentru că urbea nu are altă variantă. Dominația e pentru cei care au curaj să intre în primărie și să scoată ușa din țâțâni.
Ani de zile am înghițit scuza… „E bine că nu am murit”. Dar câinele nu trăiește ca să nu moară. Câinele trăiește ca să muște. Și acum e timpul să lăsăm dresajul deoparte și să revenim la instinct.
Ce dracu’ să mai zic despre rivali? FCSB este exemplul perfect de supraviețuire ridicolă. Joacă frumos la televizor, câștigă campionate pe hârtie, dar în Europa sunt ca elevul care ia premiul întâi la școala din sat și se prăbușește la prima olimpiadă. Ei trăiesc din penalty-uri trase de păr și vopsite de VAR, din țipetele unui patron care confundă fotbalul cu stand-up comedy ținut de Luțu. Îi vezi pe acolo, fluturând statistici, ca bețivii care se laudă că beau „doar bere fără alcool”. Grotesc, dar vesel de privit.
Dinamo, în schimb, are altă poveste. Supraviețuirea noastră a fost o comedie neagră, cu glume ieftine și actori de mâna a treia. Acum scenariul se schimbă. Dinamo intră în filmul de acțiune. Și nu ca figurant. Ca personaj principal.
Dar să fim clari. Nu vorbim doar de fotbal. România întreagă trăiește în regimul supraviețuirii. Fiecare zi fără grijă majoră e prezentată ca o victorie cosmică. Politicienii se plimbă prin țară ca niște moaște ambulante, arătându-ne că „încă existăm”. Asta nu e guvernare, e taxidermie. Și noi, popor, acceptăm să fim exponate într-un muzeu al neputinței.
Dominația lipsește de peste tot. La noi înseamnă să ai curaj să iei decizii, să schimbi jocul, nu să aștepți să-ți cadă firimiturile de pe masa altora. Dar cum să învețe România asta, când modelul ei suprem e să se facă mică, să zică „sărut mâna” și să aplaude când i se dă o coajă de pâine?
De asta Dinamo are șansa să fie excepția. Supraviețuirea e deja rutină, ca pâinea cu parizer. Dominația e rară, ca un vin bun băut într-un birt de cartier. Dinamo trebuie să arate că încă există măreție în lumea asta micșorată.
Și aici nu e vorba doar despre trofee… Neahhh! E despre psihologie! Când intri pe teren și știi că adversarul e deja speriat. Când Peluza cântă nu ca să salveze echipa de la moarte, ci ca să o însoțească la execuția adversarilor. Când Dinamo intră pe stadion și ceilalți simt că joacă deja de la minus unu, pentru simplul fapt că în fața lor e un club care nu trăiește ca să supraviețuiască, ci ca să cucerească.
E nevoie să ne reamintim ce înseamnă câinele. Câinele nu-și negociază libertatea. O ia. Nu-și cere porția. O smulge. Și nu-și ascunde colții. Îi arată, ca avertisment.
Rivalii, între timp, se îneacă în propria mediocritate. FCSB e ca un manelist care vrea să cânte Beethoven și crede că îi iese doar pentru că are microfonul tare. Toți știu că e fals, dar se prefac că dansează. Dominația adevărată nu are nevoie de boxe. Are nevoie de orchestră. Și Dinamo a fost mereu o orchestră, chiar și atunci când corzile erau rupte și suflătorii beți.
Aici e cheia. Supraviețuirea a fost lecția noastră. Dominația trebuie să fie răspunsul. Altfel, tot chinul a fost degeaba. România are nevoie de un exemplu. De cineva care să arate că nu trăiești ca să nu mori. Trăiești ca să domini. Și dacă Dinamo reușește, atunci poate mai există speranță și pentru restul acestei țări care a uitat să respire cu plămânii plini.
Dinamo nu se mai poate mulțumi cu oxigenul împărțit pe cartelă. Are nevoie de aer propriu, de furtună. Și când câinele respiră furtună, adversarul știe că se apropie tăcerea.
Tronul nu se cere. Tronul se ia. Și e timpul ca Dinamo să-l ia.
Luni seară, cu Farul, meciul va fi încă o pagină din manualul de istorie al câinilor. Tribunele trebuie să fie pline, să fie vulcan. Să nu se mai audă zgomotul tramvaielor pe Bd. Basarabia, ci doar urletul câinilor. Să tremure asfaltul din Maior Coravu până la Constanța și să înțeleagă toți că Dinamo nu se mai târăște. Dinamo domină.
Supraviețuirea s-a jucat ani de zile cu tribune pe jumătate goale și cu speranțe cârpite. Dominația se joacă cu stadionul plin ochi, cu mii de piepturi urlând la unison. Acolo se scrie diferența între cei care vin la fotbal ca la picnic și cei care vin ca la o bătălie.
Farul va intra luni seară pe teren. Dar adevăratul adversar vor fi suporterii. Și când suporterii scandează, iar câinii mușcă, meciul nu mai are cum să fie egal. Asta e dominația. Nu pe hârtie, nu în declarații, ci în zgomot, în sânge, în colți.
Luni, stadionul va fi colivia noastră. Și din colivia asta nu ies păsărele cântătoare, ci fiare. Așa că veniți, fraților! Toți. Fără scuze, fără amânări. Luni nu există Netflix, nu există mall, nu există canapea. Luni există Dinamo. Și Dinamo nu cere permisiunea să trăiască. Dinamo cere să domine.
Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!
