„Nu există pasiune în a trăi mic, în a te mulțumi cu o viață mai puțin decât ești capabil să trăiești.” – Nelson Mandela
M-am gândit la cuvintele astea în timpul meciului de aseară cu Csíkszereda, privind cum Cătălin Cîrjan joacă din nou cu liniște, cu o modestie care spune mai mult decât o mie de cuvinte sau gesturi teatrale. Nu ridică tonul, nu caută aplauze. Se exprimă în tăcere, prin fotbal. Iar tăcerea lui e uneori mai grăitoare decât tot zgomotul din jur.
Am avut o perioadă în care am ales să nu mai scriu despre el. A fost o decizie conștientă, nu din lipsă de interes, ci din respect. Am simțit că are nevoie de liniște, de timp pentru el, de acele zile în care fotbalul se trăiește în tăcere, departe de titluri, opinii și lumini. De un spațiu fără presiune, fără analiza zilnică a fiecărei pase. Un jucător care vrea să crească are nevoie și de tăcere. Uneori, cel mai mare ajutor e să nu spui nimic.
Dar oricât aș vrea să mă ascund în spatele unei rațiuni reci, nu pot fi obiectiv. Cătălin este jucătorul meu preferat. Feblețea mea de la Dinamo. Îl privesc mereu și, dincolo de un mijlocaș tehnic cu inimă mare, văd un tânăr care duce în el o luptă cu sinele, o căutare de echilibru între a demonstra și a fi. Are ceva din fragilitatea sinceră a celor care simt prea mult și totuși merg înainte.
După victoria clară de aseară cu Csíkszereda, a vorbit cu o maturitate care m-a impresionat. „Nu pot să spun că sunt supărat. Știu foarte bine că ultimele trei meciuri nu au fost la cel mai bun nivel pentru mine.”
Într-o lume plină de justificări, el a ales adevărul. Simplu, direct. A recunoscut că nu traversează cel mai bun moment, fără să caute vinovați, fără să arate în jur. Doar spre el.
Și apoi a adăugat: „Nu am uitat fotbalul, sunt un jucător foarte bun.”
E o propoziție care spune tot. Într-o frază, Cătălin a restabilit legătura dintre încredere și demnitate. A știut să se evalueze cu luciditate, fără aroganță, fără resemnare. Doar cu încrederea aceea liniștită a celor care știu cine sunt, chiar și atunci când lumea pare să uite.
Îmi place felul în care și-a acceptat momentul. A înțeles că uneori e mai important să te reconstruiești în tăcere decât să vorbești în gol. Că o neconvocare nu e o sentință, ci o etapă. Că maturitatea nu înseamnă lipsa emoțiilor, ci capacitatea de a le ține în frâu. Când alții aleg să trăiască din reacții, el alege răbdarea.
Mi-a rămas în minte altă frază din declarațiile lui: „Nu pun presiune pe mine, am și eu familie, văd tot ce se scrie despre mine.”
Nu e o scuză. E o afirmație a normalității. A conștientizat că fotbalul e parte din viață, nu întreaga viață. A învățat să nu lase zgomotul de afară să-i invadeze liniștea interioară. Are oameni aproape. Are sprijin. Are acel echilibru fragil, dar esențial, între performanță și viața de om.
Dinamo e în urcare. Se simte energia din sânul echipei, bucuria din tribune, aerul curat al unui nou început. Dar pentru mine, adevărata victorie e reacția lui Cătălin. Modul în care a ales să se raporteze la tăcere, la absență, la propriul drum. Pentru că un jucător nu devine mare prin trofee, ci prin felul în care gestionează momentele mici, acelea care nu ajung în rezumate.
Am văzut mulți fotbaliști care se pierd când sunt în lumina reflectoarelor. Care se sting încet, hrăniți doar din aplauze. El nu e așa. Are un fel rar de forță… aceea de a nu reacționa impulsiv. A învățat să tacă, să muncească, să creadă. E o disciplină tăcută, greu de explicat, dar ușor de simțit.
Fotbalul te învață că succesul nu e o linie dreaptă. E un drum care urcă și coboară, care te lovește, te ridică și te obligă să te redescoperi. Cătălin e în plin proces de redescoperire. Nu fuge, nu se plânge, nu se ascunde. Acceptă. Și în acceptarea asta se ascunde o forță mai mare decât în orice explozie de bucurie.
Îl privesc mereu și îmi amintesc cât de greu e să porți tricoul lui Dinamo cu seninătate. Aici nu e un club. E o moștenire, o presiune, o istorie care apasă și ridică în același timp. Să reziști la Dinamo înseamnă să ai nerv, inimă și răbdare. Cătălin le are. Și tocmai asta îl face diferit.
Nu știu dacă toți suporterii înțeleg ce înseamnă un moment de tăcere în cariera unui fotbalist. Dar el are noroc. Familia îi este alături, prietenii la fel, iar noi, cei din peluză, știm că flacăra din el nu s-a stins. Se vede din privire, în felul cum aleargă, în modul cum atinge mingea. Poate mai puțin spectaculos, dar mai profund. Mai sincer.
Sunt convins că va reveni. Nici nu există alt drum pentru el. Și nu pentru a demonstra ceva, ci pentru că e construit să lupte. Pentru că știe că drumul adevărat trece prin răbdare și muncă, nu prin aplauze trecătoare. Pentru că în el e ceva ce nu poți antrena… demnitate.
Ori de câte ori îl privesc, simt că Dinamo are noroc să-l aibă. Într-o lume în care autenticitatea devine o raritate, el o poartă firesc, fără să o afișeze. Poate că asta e cea mai frumoasă formă de curaj… să fii tu însuți, chiar și atunci când lumea îți cere să fii altcineva.
Cătălin își va urma drumul scris de destin. Cu liniște, cu muncă, cu încredere. Va reveni acolo unde îi e locul, nu pentru că cineva îl va aduce, ci pentru că nu s-a oprit niciodată din mers. Și într-o zi, când totul se va așeza din nou, vom ști că a meritat. Pentru că tăcerea lui de azi e începutul unei povești care continuă.
