„Pentru mulțimi, un erou este mai puternic decât o instituție, mai durabil decât o lege”… Psihologia mulțimilor – Gustave Le Bon
Discuțiile de azi cu colegii de pe platforma „Totul pentru Dinamo” mi-au aprins un gând care nu-mi dă pace. De ce sunt tribunele goale la meciurile de acasă, chiar acum, când echipa merge bine? Bucureștiul ar trebui să fie motorul prezenței, dar în loc de forfotă și emoție, găsim locuri goale și un murmur stins.
Am tot întors problema pe toate fețele. Unii nu vin pentru că e mai comod să stea acasă, cu telecomanda în mână. Alții își mai fac încă planuri de concedii târzii, plecări de weekend, city break-uri. Mai e și lipsa unui stadion propriu, care ne face chiriași prin tribune străine, fără amprenta noastră, fără amintirile noastre. Și, peste toate, absența unei culturi sportive. La noi e mai simplu să comentezi din sufragerie decât să urci treptele stadionului.
Dar, oricât am înșirat motive, simt că esența e alta. Ne lipsesc idolii!
Un club nu trăiește doar din puncte și clasamente. Trăiește din mituri. Din jucători care intră în suflet și rămân acolo. Din fotbaliști care fac copiii să-și lipească postere pe pereți și să învețe numele lotului pe de rost. Când idolii lipsesc, fotbalul devine un spectacol anonim. Poți să câștigi, poți să pierzi, dar nu rămâne nimic care să te facă să revii.
Noi, dinamoviștii, am avut cândva idolii noștri. Dinu, Dumitrache, Dudu Georgescu, Lupescu, Augustin, Florentin Petre, Dănciulescu, Niculescu. Nume care răsunau din tribune înainte să înceapă meciul. Aveam jucători care făceau stadionul să tresară doar ridicându-se de pe bancă. Azi? Avem fotbaliști care trec pe la Dinamo ca printr-un aeroport. Un zbor scurt, o escală și la revedere. Fără urmă.
Desigur, Cătălin Hîldan e altceva. Nu idol, ci simbol. El nu se compară, e deasupra. Etern. Dar restul? Unde sunt urmașii? Cine e acel fotbalist care să umple golul și să redea suporterilor sentimentul că merită să fie acolo, în tribune, să-și strice vocea până la răgușeală?
Și totuși, prin cenușa ultimilor ani, se ridică un nume. Cătălin Cîrjan. El Niño. Căpitanul Renașterii. Nu doar prin banderola pe care o are pe braț, ci prin felul în care se poartă. Prin felul în care joacă. Prin felul în care vorbește. El are scânteia aceea care lipsește de atâta timp. Și suporterii au simțit-o imediat. Îi pronunță numele cu un soi de respect pe care nu l-am mai simțit de ani buni.
Sunt un tip matur și știu bine: idolii nu se nasc la comandă. Nu-i anunță nimeni cu fanfară. Dar, uneori, un fotbalist intră pe teren și totul se schimbă. Asta ne dă speranță.
Poate că oamenii nu lipsesc doar de lene sau din lipsă de timp. Lipsesc și fiindcă nu au un motiv să vină. Fotbalul nu e un simplu divertisment. E un ritual. Și ritualul cere figuri în jurul cărora să se strângă comunitatea. Fără idoli, stadionul e doar o clădire.
Toate echipele din fotbalul românesc trec acum printr-un moment de cumpănă. Între prezentul comod și nevoia de mituri. Între tribune goale și foamea de eroi. Din fericire pentru Dinamo, noi îl avem pe Cîrjan, care e acolo. Îi simți pașii, îi simți vocea. Restul ține de el, dar și de noi. Dacă va fi ridicat la rangul pe care îl merită, atunci copiii vor pleca de la stadion cu numele lui pe buze. Și vor reveni, să-l vadă iar.
Dinamo are nevoie de rezultate, de un stadion nou, de organizare. Dar, mai ales, are nevoie de idoli. Idolii aduc tribunele la viață. Idolii fac legătura între trecut și viitor. Idolii nasc pasiuni care nu mor. Și, pentru prima dată după mult timp, avem un nume care dă speranță. Căpitanul Renașterii.
Luni seară, pe Arena Națională, echipa are nevoie de noi toți. Să fim cât mai mulți în tribune, să-i încurajăm așa cum doar noi știm să o facem și să aducem o nouă victorie cu Farul. Dinamo e o familie, iar familia nu lipsește la greu și nici la bine.
Hai Dinamo!
Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️
