Ce, s-a terminat?
Dinamo încă trăiește. Respiră sacadat, e în lumea lui, însă doar Dumnezeu știe dacă se va trezi.
Cu fiecare etapă trecută din sezonul actual, cei ce sunt dinamoviști, nu numai că sunt triști, contrar cântecului devenit cheia sol pe portativul peluzei, ci încep a se dezbina, dezmembra din încheieturi.
Piuitul aparatelor de menținere a funcțiilor vitale la valori normale, a devenit obositor. Poate chiar sâcâitor pe alocuri. Unii văd deja linia continuă ce va certifica trecerea în neființă, alții solicită mutarea la un alt „spital” dintr-o localitate limitrofă, crezând că un tratament de 3-4 sezoane prin orașe cu nume de „cetățean” transformat în jargon, vezi Băicoi, îl va trezi pe al nostru din ale lui.
E cert, că speranța nu are cine și mai ales ce să îți dea în momentele de față. Îi înțeleg perfect pe cei care și-au pierdut-o definitiv. Nu aduni puncte, nu răspunzi la stimuli, nu dai semne că poți măcar să auzi ce îți spun cei de lângă ține. Cei ce te-au mai slavat și în trecut.
Subsemnatul, am fost cel care și-a atras antipatii în momentul în care am spus la început de an că nu am încredere că actualul doctor mă poate salva. Pentru că el se ocupă de oase, iar eu am probleme la cap. Cu siguranță cu dalta și ciocanul nu poți să umbli la firele atât de subțiri ce îmi asigura funcțiile cerebrale. Totuși, e singurul doctor care și-a asumat că o poate face.
Mai sunt și alți factori pe care nu îi putem da la o parte, dacă tot suntem la o citire distanță de o înjurătură aspră și neaoșă de stadion. Programul special creat pentru Dinamo și din dragoste pentru Dinamo, a reușit până la un punct să țină vie flacăra speranței că acest club își va reveni.
Spun până la un punct, nu că în momentul de față nu ar mai face-o, însă, probabil cazul este mult prea complex pentru o echipa tânăra ce încă nu a ajuns la maturitate. Sau a ajuns prea repede la maturitate și acele etape arse, s-au întors ca un boomerang împotriva ei.
Tot acest cumul, a dus la situația critică de azi. Certuri, scindări, jigniri, urme de regret. Nu știu dacă este disperată. Poate că prin ochii unora așa este privită. Însă eu nu o transform într-o linie roșie, peste care nu putem păși.
Și dacă am privi-o ca pe un sfârșit încă de acum, chiar dacă nu e totul terminat, tot nu poți să pui punctul de rigoare.
De ce?
Povești? Am tot auzit. Nu le mai crede nimeni. Discursuri? Le-am tot analizat și am încercat să ne lăsăm influențați de ele. Amintiri? Să tot fie mii. Păcat că mai tare ne chinuiesc decât să ne ajute. Pentru că ce doare mai tare, e fix acolo unde nimeni nu poate ajunge deocamdată. Doar unul singur. Și acela este Dinamo!
Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!
