SEMNAT: DasYinn
Dinamo mă face azi să mă simt ca un tip heterosexual convins, izolat pe o insulă cu travestiți homosexuali.
Îmi aduc aminte de plăcerea pe care o caut şi văd formele ei, dar exultarea m-ar face să nu mai fiu eu.
Văd în Sorescu, un nebun ca Florentin Petre. Văd în Rici, un superb Ştefan Radu. Văd în Răuţă o umbră de Cătălin Hildan. Văd în Rednic, o dragoste caldă de Nea Mircea, îngheţat în ruinele unei amintiri de care-şi leagă, nedrept pentru el, începutul, prea târziu demolabilul nostru stadion. Văd ca o babă din Vaslui, la ştiri, dorinţa ca tânărul, dacă o face, măcar să se priceapă. Văd ca un beţiv frustrat, dreptate absolută în orice argument. Nu văd nimic, sunt orb! Scriu din frustrare.
În toată mizeria asta, un singur lucru îl văd, DDB. La fel de clar cum însăşi supurcaţii l-au scris. Mă duce capul să înţeleg că sunt interese la mijloc. D-asta Dinamo se citeşte mai în ceaţă în coregrafie, dar se citeşte. Sunt încă nebuni şi ce interese meschine or avea, să le iasă. Pentru proiectul ăsta, le merită
.
Să-ţi faci casă mai mare, cu cărămidă adusă de tine; mai lângă stradă făcută de tine; cu prima gură de canalizare, făcută de ține. Nu pot spune, decât să o ai.
Dacă văd ceva bun, văd că Dinamo trăieşte. Deşi abia, o face. Exclusiv meritul DDB. Aşa că interesul lor meschin, nu e încă. Au plătit jucători care merită mai mult ca Sorescu să fie dezbrăcăţi de tricou. I-au plătit de nevoie. Au plătit conducători care au adus aceşți jucători. I-au plătit de nevoie. Au plătit antrenori care au crezut că fac ceva cu aceşti jucători. I-au plătit de nevoie. Au făcut şi un miracol. Au reuşit să strângă bani de la suporteri când o echipă, plătită la zi, nu câştigă. Nu doar că nu câştigă, nu mai joacă nimic. Din contră, refuză să câştige. Pur şi simplu, fac tot ce ţine de echipă, să piardă. DDB-ul există. Cum? Prin voi, cretinilor! Culmea e că v-o spun, ei, DDB-ul. Presa îi declară “la ciupeală”.
Ei, DDB-ul, v-o spun, “suntem la ciupeală”. Suntem suporteri. Şi nu prea avem de rupt, avem de ciupit. Suntem săraci, suntem suporteri. Avem Dinamo, cât om mai avea. Ciupim şi ne lăsăm ciupiţi. Câţiva aţi rupt. Nu cred că v-aţi lăsat rupţi. Fiţi mai vocali, că ciupiţii, puţini dintre ei, dar mai mulţi că voi, cred că v-aţi lăsat rupţi, cum ei s-au lăsăt ciupiţi, dar vorbesc în numele vostru. Eu nu îndrăznesc, sunt ciupit de bunăvoie.
Eu voi crede într-un salvator care va spune că plăteşte dublu datoria DDB. O parte să se întoarcă la rupţi şi ciupiţi şi o parte care să revină la club. Clubul va trăi când vor afla că cine a dat pentru Dinamo când i-a fost greu, a dat de tot.
Fotbalul mă omoară. Am văzut ultimele meciuri ale noastre şi, inclusiv victoria râvnită din august, cu Chindia, ultimul meu articol romantic.
Mi-aş fi dorit să nu le văd, tot anul. Am făcut strabism cerebral încercând să fiu suporter. Am suportat și susţinut orice iluzie.
Am început prin a crede că avem jucători. La începutul campionatului am sperat că avem o bază, o academie, cu ceva istorie şi educaţie. Aşa că jucători talentaţi vor veni şi, crescuţi în spiritul câinilor, vor face munca de jos. Eram convins că efortul lor va strânge puncte să ne batem la titlu. Eram mai orb ca parternerele mele sau partenerii lor când se vorbeşte despre infidelitate.
Apoi, cu deblocarea transferurilor, am sperat că va există o coerenţă. Fotbalişți care vor să ajungă la Barça şi aşteptau să vină la Dinamo să-şi arate talentul , vor veni. Au venit doar fotbalişti care au vrut să ajungă la Loft sau la Boa (nu le ştiu, că-mi place să beau de cartier, mai ieftin). Era un birt, pe lângă Dinamo, pe lângă stadion, unde iubeam să beau. Cu Ceaşcă pe perete şi cu stema veche. Ador amintirea. Frate-miu, unul dintre rupţi, nu vrea să-mi spună cum i se zice. E singurul bar în care nu am agăţat nimic. Nu erau veveriţe la nuci, nu cu toţi dinţii, cel puţin. Poate-mi spuneţi voi.
Am crezut, apoi, că un antrenor ca diva cu bonetă, îi poate monta. El nu ştie antrenorat, ei nu ştiu fotbal, în capul meu, o reţetă de succes. Deştept nu sunt. Două etape şi credeam că sunt. Nu sunt.
Eram pe stadion la umilinţa cu ciobanul. Corespunzător, beat, plin de iluzii, cu ceva steliste antamate. Am plecat, cu fâşul rupt, tot beat, cu glezna ruptă de la începutul meciului (insist pentru că, pe Arenă sunt scaunele proaste şi la fel e şi organizarea, nu că eram beat şi în călduri), cu o speranţă la plecare că meciul următor va fi bine. Până să anunţe conducerea că îl schimbă pe Boneti (cu câți de “t” vrea el), eram dispus să-i dau credit în continuare. Am pierdut pe teren şi simţeam că nu e vina antrenorului. Tot orb, ca una care îţi spune că o ia pe toată şi nu face vocalize înainte.
L-au schimbat pe bonetă, şi dacă nu era jegos, l-aş fi respectat şi acum. Plus că am aflat că nu era la primul jeg. Am fost îngrijorat, cine dracu ar veni la noi.
Acum, în condiţiile astea, cu jucătorii ăştia? “Jucătorii aştia” e şi acum o expresie barocă, în sensul de pacăleşte ochiul (trompe-l’œil). Nu l-au mai păcălit de mult. Era un talent anterior acestui sezon. Au venit vedete, Marile speranţe, au plecat ca la final de sezon de Jurnalul Slujitoarei (da, vorbeam de film, nu de carte), cu ştrampii rupţi, fotbalistic vorbind, nasul pudrat etc.
A venit Nea Mircea, al meu, nu cer al vostru. I-am găsit orice scuză. M-am convins, văzând meciurile, că nu are cu cine. Am ascultat cum a zis, după fiecare eşec, după următoare pauză, dar din iarnă etc. Am auzit. Am acceptat. Am susţinut. Ajunge!
Să fie clar, cred în Nea Mircea Rednic. Azi parcă mă confrunt cu disfuncţîi erectile, după meciul ăsta. Nu vorbesc de el. Dinamo nu joacă. Jucători au plecat şi pleacă. Susţin, erect, părăsirile benevole şi mai puţin, ale oricăror jucători. Pot garanta că nu ne vom salva după pauza de Paşte sau după înjumătăţirea punctelor, dacă Dinamo nu joacă. Fotbal adică.
Cu Nea Mircea, au jucat primele două jocuri. După, eu fotbal nu am mai văzut. Am considerat că jucătorii sunt de vină. Încă susţin această idee. Ajunge! Nu o mai pot susţine, în tot cretinismul meu.
La ultima pauză, am văzut două amicale. Mi-am dat cu săpun de copii, fără lacrimi, în ochi, doar să fiu aproape de Marchizul de Șade. Jucătorii au gafat. Au fost penibili. Au venit meciurile oficiale. Au făcut-o în continuare. A venit vacanţa de iarnă. Se numără bobocii, precaut. Nu toamna, iarna. Fraţilor, număraţi-i bine. Ajunge!
E clar că nu avem nevoie de jucători fără condiţie fizică. Suntem campioni la leşinaţi. E clar că nu avem nevoie de jucători fără implicare. Suntem campioni. E clar că nu avem nevoie de jucători indiscliplinaţi. Avem destui. E clar că după pauză, nu mai avem nevoie de răbdare.
Pariul antrenorului e aşa, să avem încredere în el, să îl susţinem şi el va livra. Am avut încredere şi cu greu. Până acum a primit încredere totală. A fost susţinut, de mine cel puţin. A făcut mai puţin decât ne imaginam. Mai puţin decât îşi imagina. Dinamo ar fi la retrogradare, cum joacă acum, şi la Olimpiada celor cu nevoi speciale, în vremuri uitate, Olimpiada handicapaţilor (pe vremea când eram verde, jigneam normali şi ajutam infirmi pentru simplul drept de a le spune normalilor că sunt infirmi şi fără că vreodată să ne gândim că infirmitatea invalidului e vreun defect ce ar putea fi reproşat.
Doar o sensibilitate a ăluia normal, de care ne bucurăm). Am decis că ultimul titlu să le aparţină jucătorilor, exclusiv, de handicapaţi. Am avut şi avem încredere că după iarnă, antrenorul nostru va livra. E momentul lui.
Eu cred că va livra, cum credeam că puteam întoarce, după pauză, meciul cu FCSB. Cred. Răbdare nu mai am. Răbdarea mea a fost la termen. Mi-am canalizat-o. Ajunge!
Îl cred pe Nea Mircea în stare să salveze Dinamo. Vreau să îl văd făcând sacrificii. A prezentat fiecare meci ca fiind o finală. A pierdut fiecare finală, chiar şi p-aia câştigată, dacă vorbim de fotbal. A susţinut, în mod corect, că în meciurile cu UTA şi Rapid, meritam mai mult. E clar. Aşa e. Meritam mai mult.
Am observat totuşi, şi vă invit să revedeţi meciurile cu UTA şi Rapid, un declin al jocului. Ulterior Dinamo a jucat la oligofriends (oligo+prieteni). Antrenorul a spus că e vina jucătorilor. I s-a dat dreptate. I-am dat dreptate. După ultimul meci, ajunge!
Pariul antrenorului e cumplit. Nea Mircea a venit la noi într-un moment greu. Nu cred că un antrenor secund de liga 2, ar fi venit după FCSB. A venit Nea Mircea Rednic. A avut nevoie de a cunoaşte echipa. Aşa cum e. Jegoasă, idioată, indolentă, blazată, ingorantă, netalentată, vedetistă şi liber la adăugări.
Echipa noastră arată că suporterii FCSB când au afişat cea mai frumoasă coregrafie din instoria lor şi a defunctei Steaua: “Doar Dinamo Bucureşți”. Diferenţa este că echipa noastră se va schimba şi se poate schimba, suporterii lor, NU! Şi nici ai noi, suporterii. Şi nici noi.
Răbdarea noastră se poate extinde cât timp nu sunt puncte în joc. Istoria noastră nu se compromite. Nu căutăm glorie azi, dar nu am uitat-o şi nu renunţăm la ea. Promisiunea lui Rednic e sfântă şi a ajuns la scadenţă. Vrem să vedem o echipă ce se salvează. Am pariat pe el.
Sperăm să nu o dea în crăci ca Moldoveanu. Vrem să-i arate cum se dă gol când presiunea e pe el. Vrem să le arate celor ce pleacă, pentru că el vrea, că a ridicat trofee şi că încă mai are forţă-n mâini să mai ridice şi doar ei l-au împiedicat. Şi au plecat.
E rândul lui Nea Mircea! Vrem un gol, vrem glorie. Vrem un trecut confirmat şi vrem un campion. L-am ales pe el şi el trebuie să ne facă să-l cântăm.
Vrem să arate că a fi dinamovist nu înseamnă doar cretinism (ce pot şi eu să arăt). Vrem să arate că încă ştie cine l-a format, ca om. Vrem să-şi aducă aminte că echipa pe care o formează e Dinamo. Vrem să ne arate ce nu ştim noi că este Dinamo, pentru că el a trăit mai drept aşa. Vrem să ne arate că este un profesionist care şi-a asumat pariul. Vrem să ne arate că de Crăciun bradul este alb-roşu. Vrem să ne arate că iarna asta îngheaţă-n faţa lui. Vrem să vedem că mută munţi. Vrem să vedem că nu se bazează pe talent, ci face muncă. Vrem să vedem Dinamo! Am aşteptat destul! Ajunge!
