M-am îndrăgostit de Dinamo înainte să înțeleg ce înseamnă iubirea. Aveam cinci ani. Nici nu știam bine să citesc, dar știam două lucruri esențiale: că roșul și albului nu se trădează și că meciurile cu Steaua nu seamănă cu nimic altceva pe lume.
Pentru generația mea, derby-ul nu era doar fotbal. Era aerul epocii. Era România împărțită în două la televizor, în tramvaie, în fabrici, în curțile școlilor. Era Dinamo lui Mircea Lucescu împotriva unei echipe despre care toată lumea știa că are ceva în plus: puterea nevăzută a sistemului și protecția lui Valentin Ceaușescu. Noi aveam orgoliul. Ei aveau liniștea că, indiferent ce se întâmplă, lumea se așază cum trebuie pentru Steaua.
Și totuși, Dinamo nu se preda niciodată.
Iar spre sfârșitul anilor ’80, parcă începea să se simtă că frica se fisurează. A venit acel 3-0 din Ghencea, în 1989, o victorie care pentru dinamoviști a însemnat mai mult decât trei goluri și trei puncte. A fost răzbunarea. A fost meciul în care Dinamo a intrat în casa marii rivale fără complexe și a arătat că hegemonia nu e eternă. Pentru mulți dintre noi, a fost prima dată când am simțit că până și sistemul poate fi clătinat de fotbal.
Și apoi, imediat după Revoluție, a venit acel incredibil 6-4 din finala Cupei României, ultimul mare derby al unei epoci care tocmai murise. România încă nu înțelegea bine ce devenise, oamenii încă ieșeau în stradă cu urmele lui decembrie pe suflet, iar Dinamo și Steaua au oferit unul dintre cele mai nebunești meciuri din istoria fotbalului românesc. Un meci de western, cu goluri, nervi și orgolii eliberate după ani întregi de tensiune. Pentru noi, dinamoviștii, acel 6-4 a însemnat încă o confirmare: că Dinamo putea fi mai bună decât Steaua chiar și atunci când dispărea umbra care protejase atâția ani adversarul.
Îmi amintesc perfect acel 4-2 din Ghencea, la inaugurarea nocturnei. Steaua voia spectacol, voia să-și aprindă noua bijuterie într-o sărbătoare a propriei superiorități. Numai că Dinamo s-a dus acolo și a stins lumina cu fotbal. Pentru un copil crescut cu sentimentul că „ei” sunt favoriții istoriei, victoria aia a fost ca o revanșă personală. Ca și cum, pentru două ore, lumea redevenea dreaptă.
Apoi a venit „ziua dreptății”. Fiecare dinamovist știe despre ce vorbesc fără explicații suplimentare. Sunt expresii care nu mai au nevoie de context. Sunt cicatrici comune. Sunt borne afective. Derby-ul nu se juca doar pe teren, se juca în memorie.
Și după aceea… viața.
Anii au trecut peste Dinamo ca un tăvălug. Poate prea mulți ani deodată. Insolvență. Umilințe. Promisiuni false. Spaniolii aceia care au venit ca niște salvatori de telenovelă și au plecat ca niște escroci ieftini. Jucători schimbați pe bandă. Conducători care vorbeau mult și construiau nimic. O echipă mare transformată într-un spital de campanie.
Iar retrogradarea… retrogradarea n-a fost doar o cădere sportivă. A fost ceva ce nici măcar cei mai mari dușmani nu credeau că vor apuca să vadă. Pentru noi, Dinamo era ca părinții: îi puteai vedea obosiți, bolnavi, săraci, dar nu concepeai că pot dispărea din lumea mare.
Și totuși, în seara aceea, ceva s-a rupt în multe suflete.
Dar aici e partea pe care doar un dinamovist adevărat o poate înțelege: Dinamo n-a murit atunci. Dinamo a rămas în oamenii care au continuat să vină. În cei care au mers la Mediaș și la Miercurea Ciuc, după ce trăiseră nopți europene și derby-uri de titlu. În băieții care au cântat în Liga a II-a de parcă jucam o semifinală europeană. În copiii care au început să țină cu Dinamo exact când părea cel mai greu lucru de făcut.
Acolo s-a născut, de fapt, renașterea.
Pas cu pas. Fără miracole. Fără bani aruncați din elicopter. Cu greșeli, cu răbdare, cu oameni care au început să reconstruiască ceva ce părea imposibil de reparat: demnitatea.
Iar acum, uite-ne aici. Trei ani mai târziu. Dinamo se bate pentru Europa într-un meci cu rivalul etern. Cu FCSB, echipa care pentru noi va rămâne mereu Steaua, indiferent câte procese sau acte există. Și poate că asta e frumusețea teribilă a acestui derby: că nu contează clasamentul, patronii, insolvențele sau epocile. Contează doar că, atunci când începe meciul, redevenim copiii care eram.
Eu, la 47 de ani, încă simt același nod în stomac înainte de Dinamo-Steaua. Același amestec de speranță, furie și credință irațională. Și îmi dau seama că, de fapt, cluburile mari nu sunt cele care câștigă mereu. Cluburile mari sunt cele care supraviețuiesc propriilor tragedii.
Dinamo a trecut prin iad și încă e aici.
Iar pentru unul ca mine, care a crescut cu Lucescu, cu derby-urile anilor ’80, cu frustrările nedreptății și cu bucuriile rare dar imense, asta înseamnă mai mult decât orice clasament.
Înseamnă că, indiferent ce s-a întâmplat, n-am iubit degeaba.
Suflete legate vineri seara lângă Câinii roşii. Câinii noștri.
P.S .
Tata, asta e pentru tine
