Campionatul României, mai nou rebranduit în Superligă deși nu vedem nimic super la el, nu este recunoscut pentru a fi unul din cele mai tehnice sau tacticizate competiții din Europa.
Ne amintim cu drag de anul 2008 când un anume Eric de Oliveira urca cu Gaz Metan-ul lui Pustai în Liga 1 și ne încânta cu driblingurile și suturile sale peste nivelul competiției. El atrase privirile deja din Liga 2, unde marcase 10 goluri, contribuind decisiv la promovarea Gazului pe prima scenă, majoritatea fiind reușite de generic. Printre ultimii care ne-au binecuvântat cu un fotbal mai fantezist și spectaculos, Sânmărtean și Budescu, ajunși ambii la apusul carierei, parcă prevesteau închiderea reprezentațiilor de gală în prima divizie, deoarece niciun prinț moștenitor nu apărea la orizont. Și cum ar putea să apară?
Antrenorii din Superligă (Doamne, cât urăsc ipocrizia acestei denumiri) tind să marginalizeze jucătorii care „dansează” cu mingea, numindu-le cu nerușinare procedeele „floricele inutile” într-un sport bărbătesc bazat pe bubuială și „rupere”. Obiectivul trasat este, în general, să îți domini fizic adversarul direct, poate să îî mai bagi un cot în arcadă când nu se uită arbitrul sau fel de fel de metode mai mult sau mai puțin sportive. Nu înțeleg cum oamenii care îl aplaudau pe cel mai mare „dansator” la TV, ajunși acum antrenori, uită de moștenirea pe care Ronaldinho a lăsat-o planetei: plăcera de a juca fotbal pe ritmuri de samba.
Constatarea amară pe care ați citit-o mai sus mă conduce la o discuție despre curaj. Despre răbdare și deschiderea de drumuri noi. Într-un colț de lume dominat de tactici defensive, joc „ciupeală” și un sistem bazat pe pase lungi, abordarea fotbalului cu posesie rapidă și pase scurte, se evidențiază ca o strategie curajoasă și inovatoare. Un joc care se impune și nu vrea să se muleze, un joc care caută lumina, nu unul care se zbate în mocirlă și întuneric.
L-am văzut pe Ovidiu Burcă, căci despre acest campion al curajului vorbim, cum are răbdare să le țină prelegeri despre motricitate și biomecanică a șutului unor fotbaliști crescuți printre „lasă floricelele că te omor” și „arde-o tare sus”. Enorm curaj și determinare, să încerci să insufli personalitate și inteligență într-un loc în care majoritatea am renunțat să mai semănăm măcar speranță.
Totuși, articolul de azi se dorește a fi un îndemn la răbdare pentru frații dinamoviști care au înțeles importanța momentului în care trăim. Ca o echipă să înflorească cu un astfel de stil de joc în Liga I (refuz să o mai numesc Superligă), este necesară o doză generoasă de răbdare și perseverență. Atingerea succesului cu un fotbal axat pe posesie rapidă necesită timp, mai ales când celelalte echipe preferă să adopte un joc rudimentar bazat pe pasa lungă și noroc.
Această versiune evoluată a vechiului sport cu balonul rotund încurajează echipa să controleze jocul și să-și impună stilul de joc, prin păstrarea posesiei și a unei circulații precise a mingii de la portar la atacant. Introducerea unei astfel de filozofii noi necesită timp pentru a fi înțeleasă și asimilată de jucători, antrenori și suporteri. Îmi aduc aminte ce declara Luis Enrique în plin CM 2022, când era acuzat pentru jocul emblematic al echipei spaniole, catalogat de specialiști drept „neindicat și prea puțin pragmatic” pentru a fi folosit în cea mai importantă competiție fotbalistică din partea asta a Sistemului Solar.
Spania tocmai pierduse cu Japonia 2-1, la ultimul meci din faza grupelor, pentru că portarul Unai încercase o repunere a mingii în joc riscantă, dar atât de caracteristică pentru un sweeper-keeper în acest sistem. Asiaticii egalaseră pe fondul acelei greșeli. „Nu, Spania nu-și va schimba stilul de joc. Modul cum alegem să jucăm presupune asumarea unor riscuri uneori mari, dar totuși foarte importante, în economia generală a jocului. Toate echipele care încearcă, la fel ca noi, să construiască pornind de la apărare, riscă, dar aici e tot interesul”, declara Enrique inaintea optimilor de finală cu Maroc. Meciul a fost până la urmă pierdut de spanioli, în urma loviturilor de pedeapsă.
Acest joc propus de Burcă depinde de o unitate armonioasă între jucători, cu mișcări coordonate și schimburi fluide de pase. În timp ce echipa se adaptează la această abordare inovatoare, este necesară consolidarea relațiilor de joc și a încrederii reciproce dintre coechipieri. Acest proces de construire a unei echipe necesită repetiție și jocuri consistente pentru a învăța din erori și a se dezvolta împreună.
Avem nevoie de timp și, din fericire pentru noi, avem destul. E abia etapa 5 din 30, haideți să lăsăm nebunul să lucreze și să îi acordăm încredere. S-ar putea să ne surprindă la final. Și oricum, ce am mai avea de pierdut? O altă retrogradare, un faliment? Sunt lucruri mai grave de atât. Ca de exemplu pierderea identității. Dinamo nu mai are demult nimic în comun cu spiritul anilor precedenți, cu răutatea și incisivitatea de pe teren, cu sistemul cu 2 atacanți care marca 4 goluri în Ghencea, din care unul din „foarfecă”. Singura legătură cu trecutul au rămas suporterii dinamoviști, a căror dăruire și atașament fată de culori a rezistat testului timpului.
Ca o concluzie sau mai mult în lipsa ei, mai vreau să împărtășesc o idee. Dacă la coregrafii, marketing și programe socios, dinamoviștii sunt adevărați deschizători de drumuri în România, de ce nu ne-am asuma același lucru și cu jocul echipei? Succesul acestui fotbal bazat pe posesie rapidă, în România, nu este o sarcină ușoară, ci mai degrabă o călătorie care necesită timp, efort și dedicație.
Într-o ligă în care fotbalul învechit și rudimentar domină peisajul, echipele care îmbrățișează posesia rapidă se vor confrunta cu provocări. Cu toate acestea, dacă perseverăm, dezvoltăm abilități noi și ne adaptăm la stiluri de joc diferite, vom vedea cum această abordare inovatoare poate aduce recompense mari, transformând Liga I într-un spectacol de fotbal captivant și atractiv. Abia atunci, poate, ne putem gândi să o numim….o Superligă!
