Există seri în care o echipă își scrie legenda. Și există seri în care o echipă își face selfie cu legenda și pune filtrul vintage pe Instagram.
Sunt partide care separă simpli spectatori de adevărații suporteri, impostorii de cei care poartă tricoul cu demnitate. Dragi dinamoviști, spectatori ai acestui circ național pe care îl numim fotbal românesc, duminică seara e una dintre acele seri.
Dinamo – FCSB e un examen de identitate, de ADN, pentru suporteri și pentru jucători, un moment în care vom vedea dacă mai avem ceva din acea sângerândă mândrie care ne definea cândva. Într-o astfel de seară, fie ești prezent, fie ești trădător. Ori iei parte la istorie, ori rămâi pe canapea, mângâind pisica și scuzându-te că nu ai timp, de parcă Dinamo e dentistul și nu dragostea vieții tale. Scuzele se sting în lumina reflectoarelor, iar singurul adevăr care contează este cel de pe teren și în tribune. E momentul adevărului… Vom fi niște nostalgici care își amintesc de gloria trecută sau niște gladiatori care refuză să moară?
În alte vremuri, acest derby însemna noblețea fotbalului. Era despre Dudu Georgescu, Oneață, Augustin, Lupescu, Dănciulescu, Florentin Petre și toate celelalte legende dinamoviste. Era despre Dinamo – Steaua, nu despre un FCSB care și-a pierdut identitatea într-un proces juridic și într-o serie de hotărâri absurde. În timp ce noi ne apărăm blazonul, ei se ceartă pe cine are voie să folosească numele.
Astăzi ne uităm la un adversar transformat în brand de supermarket, cu fotbaliști care visează transferuri în Emirate și un patron care vorbește despre Biblie și afaceri în același timp. Și totuși, asta nu face meciul mai puțin important. Dimpotrivă. Cu cât se alterează istoria adversarului, cu atât crește responsabilitatea noastră de a rămâne fideli istoriei.
Până nu demult, Dinamo a fost ca un film de Tarantino… Toată lumea crede că e pe moarte, dar mereu se ridică, scuipă sânge și mai dă un pumn. Dacă Dinamo încă respiră, nu e doar datorită investitorilor sau strategiilor financiare. Dinamo trăiește prin cei care au refuzat să-l lase să moară. Prin cei care au făcut coregrafii de Champions League în Liga a 2-a, care au umplut tribunele chiar și când echipa părea condamnată.
În mijlocul Bucureștilor, deși își trage ultimele suflări ale existenței sale, există un stadion care a văzut mai multe lacrimi decât finalul lui Titanic, unde s-a cântat, unde nu conta cine câștigă și cine pierde, ci cine rămâne credincios culorilor. Iar acolo există Peluzele, sanctuare ale rezistenței, care știu că Dinamo, dincolo de a fi o echipă, e o datorie morală. Spre deosebire de suporterii adversarilor, care descoperă fotbalul doar duminică seara, dinamoviștii trăiesc cu el în fiecare zi. La Dinamo, fanii sunt istoria. La FCSB, istoria e un proces pe rol. Diferența dintre suporterii celor două echipe e precum cea dintre un soldat și un turist care face poze la Museum of War.
Analitic vorbind, echipa noastră e cam ca economia României… Plină de potențial, dar cu buzunarele cam goale. Ce ne rămâne? Inima. Pe hârtie, FCSB are totul: bani, jucători plini de talent (și ego), arbitraje prietenoase și un patron care face filosofie divino-financiară ori de câte ori i se dă ocazia. Pe teren, însă, singura întrebare este cât de mult poate Dinamo să obțină această victorie. Noi nu avem staruri, dar avem caracter și ne dorim din tot sufletul să avem și sânge în instalație. Nu avem bugete astronomice, dar avem ceva ce banii nu pot cumpăra… O inimă uriașă alb-roșie și peluze care nu cedează niciodată. Dar, culmea, în astfel de meciuri, inima poate face diferența.
Dinamo poate câștiga nu doar prin scheme tactice sofisticate, ci și prin ceea ce a avut mereu: orgoliu, luptă, sacrificiu. Aici nu e loc pentru jumătăți de măsură. Ori ești câine, ori ești iepure. Iar în astfel de meciuri, doar câinii supraviețuiesc.
Într-un derby, nu jucăm doar pentru puncte. Jucăm pentru istorie. Pentru toți cei care au fost aici înaintea noastră și pentru cei ce vor veni după noi. Jucăm pentru Dumitrache, pentru Marius Niculae, pentru Cătălin Hîldan. Jucăm pentru ca numele Dinamo să nu fie rostit niciodată cu milă, ci cu frică și respect.
Duminică seara, nu e meci, e răzbunare! E momentul să arătăm că Dinamo, mai presus de toate, e o atitudine. Să transformăm terenul de joc într-un ring unde istoria lovește cu piciorul drept și onoarea nu negociază. Duminică seara nu vreau să jucăm doar fotbal, vreau să construim o poveste care să facă Wikipedia să transpire!
Așa că ridică-te, dinamovistule, și fă-te auzit! Să tremure tribunele, să simtă adversarii că au intrat pe un teritoriu unde fotbalul nu e marketing, ci destin. Să-i facem să simtă că sunt pe terenul greșit. Dacă Dinamo înseamnă ceva pentru tine, atunci nu ai voie să fii tăcut. În tribune, vocea ta trebuie să se audă!
Duminică, dincolo de fotbal, e mândrie. E Dinamo!
Pentru că Dinamo renaște! Pentru că Dinamo nu moare! Dar unii vor regreta că au crezut altceva.
