Într-o lume unde loialitatea este adesea o monedă în desuetudine, familia dinamovistă rămâne un bastion al unității.
Este o familie în care ecoul gloriilor trecute se împletește armonios cu pasiunea neclintită a suporterilor și cu viziunea neînfricată a celor care îmbracă astăzi culorile alb-roșu. În această mare familie, trădarea nu își găsește locul, căci caracterele ce o compun sunt sculptate din aceeași marmură eternă care a rezistat testului timpului.
“Unitatea este puterea noastră”, spunea Seneca, iar Dinamo București îmbrățișează această filozofie cu o fervoare care ar face invidios chiar și pe Spartacus. În acest templu al sportului, fiecare suporter, jucător, membru al staffului și sponsor este o piatră de temelie în edificiul măreției.
Citind presa din ultima vreme, am aflat că, într-un act ce pare desprins din paginile lui Machiavelli, un domn cândva influent în familia noastră (chiar, o mai fi încă?), a deschis un magazin, un teatru al absurdului, unde culorile și însemnele echipei Dinamo sunt expuse ca niște trofee într-o vitrină, departe de sufletul echipei. Deschiderea magazinului poate fi văzut ca un exemplu al strădaniei individuale de a compensa și de a atinge un anumit grad de superioritate.
Dar acest act izolat nu contribuie la sentimentul de comunitate, nu este și nu poate fi un gest de apropiere și întoarcere la marea familie dinamovistă, ci mai degrabă distanțează individul de nucleul central al grupului, al familiei noastre. În filosofia lui Adler, fiecare individ este un artist al propriului său stil de viață, dar adevărata măiestrie este atinsă atunci când stilul de viață contribuie la binele și armonia grupului. Acest gest, mai mult un fâs decât o fanfară, a stârnit ceva valuri în marea familie dinamovistă, dar nu suficient pentru a perturba adâncurile unității ce leagă această familie. Este mai mult un divertisment pentru mase decât o contribuție la istoria clubului, ce a fost întâmpinat cu un umor sec de către adevărații dinamoviști.
Tot răsfoind prin presa virtuală și nu numai, am dat peste declarațiile unei figuri polarizante cândva, un gladiator din iarbă ce a apărat cândva culorile clubului, și care tinde să devină, dacă nu chiar a devenit, subiect de ironie. În acest cor al opiniei publice, vocea sa pare mai mult un ecou distant decât un strigăt care să merite atenția arenei. Este un spectacol al vanităților, unde cuvintele sale se pierd în tumultul aplauzelor pentru echipa care luptă pe teren, nu în spațiul virtual al declarațiilor. Declarațiile sale, deși pline de patos, sunt privite cu un zâmbet amuzat de către cei care înțeleg că adevărata luptă se dă pe teren, nu în arena publică a cuvintelor.
Noi, toată suflarea dinamovistă, simțim și percepem Dinamo nu doar ca pe o echipă, ci ca pe o entitate vie, pulsând cu energia celor care o iubesc și o susțin, indiferent de provocările pe care le întâmpină.
Aristotel spunea în vremurile sale pline de legendă și mustind de cultură: “Dragostea este compusă dintr-un singur suflet care locuiește în două corpuri”. Așa este și dragostea față de Dinamo București – un singur suflet care bate în ritmul inimilor a mii de suporteri, jucători și membri ai familiei dinamoviste, uniți sub culorile alb-roșu.
În încheiere, nu ma rabdă sufletul să nu amintesc cuvintele lui Adler însuși: “Este mult mai ușor să lupți pentru principiile proprii decât să le trăiești”. Adevărata dragoste față de familia dinamovistă și culorile ei alb-roșu se manifestă nu doar în cuvinte, ci în acțiunile care unesc, care construiesc și care duc mai departe moștenirea acestui club legendar. Fiecare dintre noi, cei care avem tatuate pe suflet sigla și culorile lui Dinamo, după rolul si locul nostru, trebuie să ne facem datoria și să susținem necondiționat echipa.
Pentru că da, dragi dinamoviști, vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât…
