Ori de câte ori îmi privesc astăzi „garderoba” cu tricourile lui Dinamo, dincolo de culori, văd povestea și lupta dusă de acest club greu încercat în ultimii ani.
De asemenea, simt o bucurie care a rămas, pe alocuri, intactă, indiferent de câți ani au trecut, câte clasamente s-au sucit sau câte conduceri s-au perindat. Tricourile în roșu intens și alb pur mi-au vorbit întotdeauna pe limba inimii. Iar astăzi, cu revenirea lui Puma alături de Dinamo, parcă au început să rostească din nou cuvinte pe care le știam, dar pe care nu le mai auzisem de mult.
Acum, trebuie să fiu sincer cu mine, în primul rând, dar și cu voi, și trebuie să recunosc că, în ultimii ani, fiind într-o stare ciudată de anestezie afectivă, am avut mici momente de rătăcire în care mi s-a întâmplat să privesc tricoul lui Dinamo ca pe un costum fără poveste. Și atunci am înțeles cât de grav e când o echipă își pierde identitatea, nu doar punctele.
În ultimii ani, Dinamo a trecut prin chinuri mai ceva ca un student în sesiune care-și caută țigări la un chioșc deschis la 3 dimineața. Retrogradare, insolvențe… haine grele de purtat, nu glumă! Am avut parte de un carusel de investitori mai pestriț decât garderoba lui Becali și de antrenori care veneau și plecau mai des decât autobuzul 335. Iar în tot acest timp, dinamoviștii veritabili și-au pus mâna la inimă și banii în contul clubului.
Astăzi însă, când am văzut din nou Puma pe pieptul lui Dinamo, am simțit un click. Nu spectaculos, nu zgomotos, dar autentic. Ca un parfum vechi pe care l-ai uitat, dar care, când îl simți iar, îți readuce în minte vestiare, chipuri, victorii. Ca spiritul unei epoci în care Dinamo, echipată în Puma, dădea Hamburgului un buchet de goluri și le arăta englezilor de la Liverpool că și pe la noi mai știe lumea cu ce se mănâncă fotbalul. Când Puma era pe pieptul lui Dinamo, noi eram în vârf. De atunci, tricoul și-a mai schimbat croiala, dar identitatea lui n-a încetat vreodată să ne apese cu onoare.
Puma n-a venit la Dinamo doar cu niște textile de calitate, ci cu o memorie comună. A venit cu ploaia de la meciul cu Liverpool, cu reflexul lui Țețe Moraru, cu sprintul lui Oneață Augustin, cu ridurile nervoase ale lui Țălnar și cu golul lui Mulțescu.
Unii vor spune că punem prea multă greutate pe un brand. Că Puma e doar un sponsor și că, în lumea fotbalului modern, totul e tranzacție. Poate. Dar fotbalul, cel adevărat, nu s-a născut din sponsori, ci din povești. Iar tricoul, oricât ar costa, n-are valoare dacă nu e încărcat cu sens.
Într-un fotbal românesc în care totul pare improvizat, unde cluburile își schimbă identitatea mai des decât își schimbă sponsorul tehnic, Dinamo are, în mod paradoxal, șansa să fie un punct fix. Să se reclădească tocmai prin memorie și consecvență. Iar acest parteneriat cu Puma vine cu o validare tăcută că suntem din nou pe un drum care nu ocolește istoria. Ceea ce ni se oferă este dincolo de echipament – este o punte între ceea ce am fost și ceea ce încă putem deveni… O țesătură între memorie și ambiție.
Și aici e, de fapt, miza mare… Dinamo are nevoie de o identitate coerentă. Nu doar de un plan financiar, nu doar de promovări, ci de o poveste care să ne unească din nou. Pentru că, între noi fie vorba, câteodată mi se pare că ne-am obișnuit cu drama, cu scandalul, ca și cum astea ar fi parte din ADN-ul nostru. Dar ele sunt doar accidente. ADN-ul lui Dinamo e altul: muncă, disciplină, spirit ofensiv, verticalitate.
Să nu fim naivi și să credem că echipamentul, oricât de frumos ar fi, dă goluri sau prinde mingi pe linia porții. Dar poate le va da băieților acel sentiment al apartenenței, ceva ce le-a lipsit de ani buni: o haină care spune o poveste, care cere respect și implicare. O haină în care, dacă nu te simți demn să intri pe teren, mai bine rămâi în vestiar. Când îmbraci o astfel de haină, altfel îți ții spatele drept. Altfel alergi. Poate un pas în plus, poate o renunțare în minus, poate o privire în sus când vrei să cedezi.
Desigur, nu putem să nu observăm coincidența că Puma e și simbolul rapidității și al forței – exact ce ne-a lipsit în multe meciuri din ultimii ani. Poate că noile echipamente vor include și niște ghete cu propulsie pentru Perića, să nu mai rateze ocazii cât roata carului. Sau poate vor avea un sistem integrat de GPS, să nu se mai rătăcească unii jucători prin spatele adversarilor.
Și poate că, peste 20 de ani, un copil de azi va deschide un dulap și va găsi tricoul din sezonul 2025/2026. Și nu va spune doar: „E de la Puma.” Ci va întreba: „Tată, ăsta e din sezonul când Dinamo s-a întors și a început iar să urce, nu-i așa?” Și poate tatăl îi va răspunde zâmbind: „Nu ne-am întors. N-am plecat niciodată. Doar că, uneori, ne-a fost greu să ne găsim oglinda.” Astăzi, oglinda poartă o felină în colț. Să avem grijă cum ne privim în ea.
Astăzi, Dinamo și-a recăpătat, pe lângă un sponsor de echipament, și o parte din sufletul său. Dinamo face un pas spre normalitate. O normalitate în care un club cu istorie își respectă trecutul, dar nu trăiește doar din amintiri. O normalitate în care „câinii roșii” nu mai sunt doar niște animale de companie pentru diverse grupuri de interese, ci fiare competitive pe terenul de joc.
Pentru că, deocamdată, Dinamo pare că e pe drumul cel bun. Iar dacă tot ne-a îmbrăcat din nou Puma, să fim niște pume, nu pisici plouate.
