Am trecut prin momente grele, parea ca nimic si nimeni nu ne mai putea salva, ne condamnasera la moarte prin faliment si nu venea de nicaieri ordinul de gratiere.
Imi aduc aminte momentul in care Dinamo intra in insolventa si gandul care mi-a trecut atunci prin cap, „daca PCH-ul este acolo, nu se poate intampla nimic rau”.
Multi nu au inteles ceea ce facem prin programul DDB, apropiatii nostri ne-au blamat de multe ori si ne-au reprosat ca cersim pentru Dinamo si ca nu noi ar trebui sa fim cei care intervin, ci cei care detin echipa in acte, sau ca ne neglijam viata personala pentru un pacient aproape decedat.
A fost o lupta continua cu o mentalitate paguboasa, cu negativismul specific romanilor, cu neincredea si suspiciunea.
Sunt aproape doi ani de cand batem clopotele primejdiei si chemam dinamovistii sa ni se alature sub flamura alb-rosie. Nu stiu daca am luat mereu cele mai bune decizii, nu stiu daca am gasit solutiile ideale, cu siguranta avem foarte mullte de invatat. Nu suntem curajosi, nu mergem pe un drum batatorit, dar frica de a pierde Dinamo ne-a dat energia sa mergem mai departe.
Nu am fi avut forta sa reusim fara voi, de aceea nu am putut decat sa ne agatam cu disperare de funia clopotelor si sa lansam semnalul de primejdie.
Astazi suntem aproape 5.000 de membri in programul DDB, o cifra care ne da curaj, ne arata ca nu suntem singuri si ca Dinamo se poate baza pe voi.
Nu stim ce va fi maine, dar stim sigur ca Dinamo se poate baza pe voi si ca apelul nostru va ajunge la cat mai multi din cei care simt in alb si rosu. Clopotele primejdiei devin usor, dar sigur, clopote ale renasterii.
5.000 de caini au ales sa salveze Dinamo si au spus hotarat- In viata asta mai avem ceva de facut!
