Citesc, acum, conversații mai vechi între mine și colegii mei. Cu aproximativ 3 săptămâni în urmă îmi cam pierdusem speranța și mă resemnasem cu gândul că avem șanse foarte, foarte mici să scăpăm de retrogradare. Implicit…faliment. După fiecare înfrângere, plecând de la stadion în lacrimi, am zis că la următorul meci nu voi mai merge. Am ajuns să cred că port eu ghinion, că se răzbună Divinitatea cumva pe mine, că nu merit să fiu fericită și de aia ii merge lui Dinamo prost.
Chiar și așa, contrar gândurilor de moment, o săptămână mai târziu eram tot acolo, cu fularul la gât și speranța în suflet. Puținele fărâme de optimism pe care reușeam să le adun de-a lungul zilelor și până la fluierul de start erau apoi spulberate de jocul în sine, de prestația noastră, de greșelile de arbitraj, ori de erorile inexplicabile ale unor jucători de la care aveam pretenții, minutul 90 găsindu-mă cu moralul la pământ. Am evitat să scriu în această perioadă, nu găseam puterea să aștern câteva rânduri pozitive, iar durerea era prea greu de suportat că să scriu despre ea.
Nu știu dacă găsesc cuvintele potrivite să descriu cum am trăit ziua de joi, înaintea meciului cu Voluntari. Agitație, nervozitate, frică, emoție. Simțeam sabia deasupra capului, cum stă să cadă. Fluierul de start mi-a adus lacrimi în ochi, îmi tremurau mâinile pe aparatul foto. Un lucru doar îmi era cert: viață mea fără Dinamo NU EXISTĂ, așadar doar gândul că un eveniment de-a dreptul tragic pentru istoria acestui club frumos era tot mai aproape, mă dobora psihic.
La venirea lui Gigi Multescu, încă nu vedeam posibilă o revenire a echipei. Nici cu Uhrin nu am avut așteptări foarte mari, gândindu-mă că l-am adus, poate, prea târziu. Deși sunt o fire optimistă de fel, nu credeam în acel miracol care ne putea face să jucăm fotbal, sau, măcar, să adunăm puncte. Astăzi, 5 mai 2021, am primit o palmă. Ba chiar 3.
Felicitări, Dusan Uhrin!
Felicitări, Dinamo!
Te iubim, Patrick Ekeng!
